Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

înainte chiar ca el să fi ajuns măcar la poarta lui Lestat.
Dar publicarea romanului n-avea decât o importanţă secundară; era un eveniment
legat de valorile unei lumi de-acum îndepărtate şi estompate pentru el.
Înainte de orice, voia să dea de Lestat. Trebuia să-l scoată din pământ, din iarbă
verde, pe cel care îl făcuse pe Louis, pe cel ce supravieţuia undeva în acest oraş umed,
decadent, frumos totuşi, care poate era doar în aşteptarea lui Daniel ca să iasă din
amorţeală, ca să fie adus înapoi în sânul acestui secol ce îl înspăimântase atât de tare
şi-l făcuse să se ascundă.
Era cu siguranţă ceea ce urmărise Louis. Altfel, de ce să-i ofere acestui emisar
muritor atâtea indicaţii cu privire la locul unde ar putea fi găsit Lestat? Totuşi, unele
amănunte se dovedeau inexacte. Era oare semnul unei duplicităţi din partea lui Louis?
La urma urmelor, ce importanţă avea. La serviciul de arhive al oraşului, Daniel
dăduse de actul de proprietate, la numărul şi pe strada indicată, pe numele ce nu putea
fi confundat, Lestat de Lioncourt.
Porţile nici măcar nu erau închise şi, o dată ce îşi tăiase drum printre bălăriile din
grădină, reuşise să spargă lacătul de la uşa de intrare aproape fără nici un efort.
N-avea cu el decât o lanternă mică de buzunar când intrase. Dar luna era sus pe
cer, strălucea în toată splendoarea ei cu o lumină albă ce se strecura printre crengile
stejarului. Văzuse foarte limpede toate etajerele cu cărţi care acopereau pereţii
aproape în întregime, până la tavan, în fiecare cameră. Nici un muritor n-ar fi umplut
rafturile de cărţi cu atâta metodică nebunie. Apoi, în dormitorul de la etaj, aplecânduse
în genunchi în praful de pe covorul aproape putred, găsise pe jos ceasul de aur pe
care era gravat numele lui Lestat.
Ah, momentul acela înfiorător în care pendulul se oprise din balansul lui spre o
demenţă din ce în ce mai gravă ca să se fixeze pe o nouă obsesie ― avea să-i
urmărească până la capătul pământului pe aceşti nemuritori palizi şi aducători de
moarte, a căror existenţă de-abia îi fusese revelată.
Ce urmărise în primele săptămâni? Sperase să ajungă în posesia adevărurilor
superbe ale vieţii însăşi? Nu era nicicum sigur că ştiind toate astea avea să găsească
un scop al existenţei proprii care era atât de încărcată de deziluzii. Nu, ceea ce dorise
fusese să scape de tot ce îndrăgise mai înainte. Ducea dorul lumii violente şi senzuale
a lui Louis.
Răul. Nu-i mai era frică.
Se găsea în poziţia exploratorului pierdut în junglă care dă brusc de zidurile
legendarului templu, cu toate basoreliefurile acoperite de pânze de păianjeni şi viţă
sălbatică; nu mai are importanţă dacă va mai trăi ca să povestească ce a văzut; ceea ce
contează e adevărul din faţa lui.
De-ar reuşi măcar să împingă încă niţel poarta, să vadă toată splendoarea. De l-ar
lăsa să intre! Poate că ce dorea era doar nemurirea. Ar putea cineva să-i reproşeze
asta?
Se simţise foarte bine şi în siguranţă singur în casa dărăpănată a lui Lestat, unde
măceşul îşi strecura florile pe ferestrele sparte, iar patul cu baldachin nu mai era decât
un schelet cu perdelele putrede.
Aproape de ei, de întunericul pe care-l preferau, de tristeţea lor devorantă. Cât
de mult îi plăcuse decadenţa acestei case, scaunele aproape putrede* cu tapiţeria
sfâsiată, resturile de catifea, covorul mâncat de molii.
Dar relicva găsită. Ah, relicva însemna totul, ceasul de aur care purta pe el
numele unui nemuritor!
După o vreme deschisese dulapul de haine. Redingotele negre se făcuseră praf la
prima atingere. Pe etajerele de cedru se aliniau ghete scorojite, curbate.