Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Tot mai tremuram, ţinându-mă strâns de ea.
― Iar îţi dau drumul dacă nu te calmezi, mi-a zis blând. Comandă-i inimii să-ţi
respecte voinţa.
Am oftat profund. Brusc, m-a durut tot trupul, de la forţa constantă a vântului. Iar
ochii, ah, mă ardeau atât de tare, că nu mai vedeam nimic. Dar mi-am dat silinţa să uit
tot ce nu-mi convenea; să ignor orice durere, de parcă n-ar fi existat. Am apucat-o
bine în braţe şi am început iar coborîşul, fiind atent să fie lent; apoi am căutat
imaginile din minţile muritorilor de jos şi am reuşit să văd ceea ce vedeau ei.
Pereţi auriţi, ici şi colo arcade dantelate, toate suprafeţele ornamentate bogat;
ardea tămâie în cupe, mirosul ei se amesteca cu mirosul de sânge proaspăt. Din când
în când, îl zăream neclar şi pe el, pe "zeul templului".
― E un vampir, am şoptit. Un diavol băutor de sânge. Îi atrage la templu, apoi îi
măcelăreşte cum îi convine. Totul aicea miroase a moarte.
― Adevăratul măcel de-abia începe, a şoptit ea, sărutându-mă din nou pe faţă cu
dragoste. Acum fă să ajungem chiar în curtea templului, atât de fulgerător, încât să nu
ne vadă nimeni, chiar lângă rugul funerar.
Aş pune mâna în foc că ordinul a fost respectat chiar înainte ca eu să mă hotărăsc;
nu făcusem decât să iau în consideraţie ideea emisă de ea! Mă şi găseam lângă un zid
aspru de pământ, cu pietre sub picioare, tremuram din toate încheieturile, eram
complet ameţit, iar măruntaiele mi se zvârcoleau de durere. In plus, aveam senzaţia că
corpul meu voia să continue drumul în jos, să treacă direct prin stâncile masive.
Sprijinindu-mă de zid, înainte de-a vedea orice, am auzit din nou scandarea
ritmică. Întâi, am simţit mirosul focului, al corpurilor arse, abia pe urmă am văzut şi
flăcările.
― Dragul meu prinţ, ai fost cât se poate de neîndemânatic, mi-a susurat blând la
ureche. Cât pe-aici să ne izbim de zid.
― Nu prea ştiu exact cum s-a întâmplat.
― Vezi, aici e cheia, mi-a spus apoi. Cuvântul "exact". Spiritul tău te ascultă cu
iuţeală şi pe de-a-ntregul. Stai şi te gândeşte. Când cobori, nu ţi se astupă nici
urechile, nici ochii; doar că totul se întâmplă mult mai repede decât îţi poţi da seama.
Ai idee care sunt mişcările exacte când pocneşti din degete? Nu, habar n-ai. Dar o faci
exact. Până şi un biet copil muritor o poate face.
Aşa era. Mi-era foarte clar principiul, aşa cum îmi fusese şi exemplul cu puşca şi
cu ţinta.
― E doar o chestiune de gradaţie, am răspuns.
― Şi de uitare de sine. Uitare de sine fără nici o frică. Am încuviinţat din cap.
Adevărul e că aş fi preferat să cad pe un pat moale şi să dorm. Am clipit din ochi,
văzând flăcările acelea teribile, văzând corpurile carbonizându-se în mijlocul lor.
Unul dintre ei nici nu era mort, ridica o mână cu degetele încordate. Acum murise.
Vai de el.
Mâna ei rece mi-a atins obrazul. Apoi mi-a atins buzele şi mi-a netezit părul
încîlcit.
― Tu n-ai avut niciodată un profesor, nu-i aşa? m-a întrebat. Magnus te-a lăsat
orfan chiar din prima noapte. Tatăl şi fraţii tăi nu mureau de deşteptăciune. Cât despre
maică-ta, ea nu-şi putea suferi copiii.
― Mi-am fost singur profesor, dintotdeauna, am spus pe un ton sobru. Şi trebuie
să mărturisesc că mi-am fost şi elevul favorit. A râs. Poate că a existat tot timpul o
complicitate între profesor şi elev. Altfel, ai dreptate, n-am avut pe nimeni.
Îmi zâmbea. Flăcările i se reflectau în ochi. Figura îi era luminoasă şi înfiorător
de frumoasă.