Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

M-am răsucit. Louis era în umbră, lângă şemineu, pri-vindu-mă cu un amestec de
dispreţ şi dezaprobare. Dar nu era momentul să râd de el. De altfel, nu-mi venea deloc
să râd. Mă gândeam la ceva ce-mi spusese Khayman.
― Am şi eu o întrebare, i-am spus.
― Da.
― Mă găsesc în casa voastră. Sub acoperişul vostru. Să presupunem că la
răsăritul soarelui mă duc jos în pivniţa casei şi că adorm, pierzându-mi cunoştinţa.
Ştiţi ce vreau să zic. Am făcut un gest degajat. Ce-aţi face? Aţi veni să mă ucideţi în
somn?
N-a stat pe gânduri nici două secunde.
― Nu.
― Dar ştiţi bine ce sunt eu. Nu aveţi nici o îndoială, cred, nu-i aşa? De ce nu?
― Din foarte multe motive, mi-a răspuns. În primul rând, pentru că aş vrea să vă
cunosc mai bine. Aş vrea să vorbim. Nu, nu v-aş ucide. Nimic pe lume nu m-ar
împinge să fac una ca asta.
Iar l-am studiat. Spunea adevărul. Nu a explicat nimic în plus, dar era clar că i sar
fi părut o cruzime şi o lipsă de respect imensă să ucidă o fiinţă atât de străveche şi
de misterioasă ca mine.
― Da, exact, a spus el, zâmbind uşor.
Citea gândurile. Dar nu pătrundea prea departe. Doar gândurile superficiale.
― Nu fiţi chiar aşa de sigur.
Iarăşi cu o politeţe nespusă.
― A doua întrebare pentru dumneavoastră, i-am spus.
― Desigur.
Acum era de-a dreptul intrigat. Frica i se topise complet.
― Aţi dori să primiţi Darul Întunecat? Înţelegeţi? Aţi dori să deveniţi unul de-al
nostru? Cu coada ochiului l-am văzut pe Louis clătinând din cap, apoi întorcându-mi
spatele. Nu spun deloc că vi l-aş da. E foarte probabil că n-aş face-o. Dar aţi dori-o?
Dacă eu aş vrea să o fac, dumneavoastră aţi accepta să vă transform?
― Nu.
― Hai, hai...
― Nici peste un milion de ani n-aş accepta. Jur pe tot ce am mai sfânt.
― Nu credeţi în Dumnezeu, ştiţi bine că nu.
― E doar un fel de a vorbi. Dar jurământul e adevărat. Am zâmbit. Ce faţă
simpatică, animată tot timpul.
Eram excitat la culme; parcă şi sângele mi se plimba prin vine cu o nouă vigoare.
M-am întrebat dacă îşi dădea seama. Oare păream mai puţin monstru în ochii lui?
Vedea oare toate acele mici semne de umanitate pe faţa mea, aşa cum le vedeam eu la
cei ca mine când erau fericiţi sau preocupaţi?
― Nu cred că o să fie nevoie de un milion de ani ca să vă răzgândiţi, i-am spus.
Nu vă rămâne chiar atâta timp, zău aşa, dacă stăm să ne gândim.
― N-o să mă răzgândesc niciodată, mi-a răspuns.
A zâmbit, cu multă sinceritate. Era tot cu stiloul între degete. S-a jucat un pic cu
el, poate inconştient şi îngrijorat, apoi a rămas liniştit.
― Nu vă cred, i-am mărturisit.
M-am uitat în jur prin cameră. Avea pe perete un mic tablou din şcoala olandeză,
cu o ramă lăcuită ― o casă lângă canal, la Amsterdam. M-am uitat la bruma de pe
pervazul ferestrei opace. Noaptea de-afară nu se vedea deloc. Brusc, m-am întristat;
dar nu atât de tare ca înainte. Era doar o conştientizare a singurătăţii imense care mă
adusese aici, nevoia care mă împinsese să mă găsesc în mijlocul camerei acesteia, să-i