Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Dar în aer se simţea doar ură. O ură perfidă! Îl adorau şi, în acelaşi timp, îl
condamnau pe Lestat. Adorau până şi sentimentul de ură, dorinţa de a pedepsi. Brusc,
întâlni privirea unui creaturi enorme cu păr negru, uleios care-şi arătă colţii într-un
rânjet oribil, dezvăluindu-i planul de a-l tăia în bucăţi pe Lestat, de a-i reteza capul şi
de a-l arde pe un rug înălţat pe malul mării. Sfârşitul monstrului şi al legendei sale.
Eşti cu noi sau împotriva noastră? Daniel izbucni într-un râs zgomotos.
― N-o să-l ucideţi niciodată, spuse.
Dar rămase cu gura căscată la vederea coasei pe care celălalt o ascundea sub
pelerină, la piept. Apoi bruta se-ntoarse pe călcîie şi dispăru. Daniel încercă să
pătrundă cu privirea până la balcon, prin lumina plină de fum. Era unul de-al lor
acuma. Le cunoştea toate secretele! Era ameţit, în pragul nebuniei.
Simţi strânsoarea mâinii lui Armand pe umăr. Ajunseră chiar în centrul
parterului. Se strângea tot mai multă lume, cu fiece clipă ce trecea. Fete superbe în
rochii negre de mătase îşi făceau loc pe lângă motociclişti cu mutre barbare, îmbrăcaţi
în haine roase, de piele neagră. Simţi pe obraz mângâierea dulce de pene; apoi trecu
pe lângă el un enorm drac roşu cu coarne imense; apoi o figură osoasă şi descărnată ca
de schelet, cu bucle aurii şi piepteni de sidef. Sala era străpunsă de tot felul de
strigăte. Motocicliştii scoteau urlete de lup; o voce asurzitoare strigă "Lestat!" şi-n
clipa următoare alţii preluară strigătul în cor.
Armand avea din nou aerul acela absent, care corespundea unei imense
concentrări, de parcă ceea ce vedea în jur îi era cu totul indiferent.
― Sunt cel puţin treizeci, îi şopti lui Daniel la ureche, nu-s mai mulţi, dar vreo
doi dintre ei sunt atât de vârstnici, încât ne-ar putea distruge pe toţi dintr-o suflare.
― Unde, spune-mi unde sunt?
― Ascultă singur, îi spuse Armand. Şi uită-te în jur. Imposibil să te ascunzi de
ei...
Khayman
FIICA lui Maharet. Jessica. Khayman fu luat pe nepregătite de acest mesaj.
Protecţie pentru fiica lui Maharet. Trebuie să plece din sala aceasta cu orice preţ.
Se scutură, îşi ascuţi simţurile. Până acum îl ascultase din nou pe Marius, care
încerca în continuare să-i destupe urechile lui Lestat, ocupat acum cu machiatul în faţa
unei oglinzi sparte, în culise. Dar ce putea să-nsemne acest mesaj? Fiica lui Maharet?
Jessica?
Un mesaj care se referea în mod clar la o muritoare.
Îl percepu din nou, venea pe neaşteptate de la un spirit extrem de puternic care
nu-şi voalase însă gândurile: Ai grijă de Jesse! Reţine-o pe Mamă... Dar cuvintele nu
erau de fapt rostite ― era doar o imagine fulgurantă, o ploaie de lumină.
Khayman îşi plimbă privirea lent pe la balcoanele de vizavi, pe deasupra
parterului aglomerat. Undeva departe, într-un colţ îndepărtat al oraşului, rătăcea un
vârstnic căruia îi era cumplit de frică de regină, dar care dorea totuşi să o vadă cu
ochii lui. Venise aici cu gândul că avea să dispară, dar voia să-i cunoască faţa în acea
ultimă clipă.
Khayman închise ochii, ca să gonească imaginea aceasta.
Auzi din nou mesajul. Jessica, Jessica mea. Şi dincolo de acest vaier, conştiinţa
că venea de lă Maharet! O văzu brusc, cu un nimb de dragoste în jur, sclipitoare, la fel
de albă ca el însuşi. Simţi o durere absolut insuportabilă. Se rezemă la loc de spătarul