Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

entităţile acestea nu erau demne de încredere şi nici controlabile, aşa că nu făcusem
niciodată vreo tentativă de a le cere ceva şi eram convinse că nici n-o să o facem
vreodată.
Acest Amel, mai cu seamă, era înnebunit de faptul că-l neglijam, cum zicea el.
Declara tot timpul că el era "Amel cel puternic", "Amel invincibilul", şi că noi ar trebui
să-i arătăm ceva respect. Căci s-ar putea să avem mare nevoie de el în viitor. Mai
multă nevoie decât ne-am putea imagina, căci mari nenorociri aveau să se abată
asupra capetelor noastre.
În momentul acela a ieşit afară şi mama şi l-a întrebat ce nenorociri vedea el la
orizont.
Am fost amândouă foarte contrariate, căci ne interzisese dintotdeauna să vorbim
cu duhurile rele; iar ea, dacă li se adresa, era doar pentru a le blestema sau pentru a le
alunga, sau pentru a le încurca cu ghicitori şi întrebări viclene, încât se înfuriau de
propria stupiditate şi renunţau.
Amel cel teribil, cel rău, cel atotputernic, oricare ar fi numele pe care şi-l lua, iar
de lăudat se lăuda la nesfârşit, ne-a zis numai că ne aşteptau mari nenorociri şi că,
dacă am fi deştepte, am face bine să-i arătăm ceva mai multă consideraţie. Apoi s-a
pus pe laude, făcând pe grozavul cu toate răutăţile pe care le înfăptuise la porunca
vracilor de la Ninive. Cum ştia el să-i chinuie pe oameni, cum îi înnebunea, cum îi
înţepa de parcă ar fi fost un nor de tăuni. S-a lăudat şi că le poate suge sângele; că-i
plăcea gustul sângelui şi că, dacă vrem, poate să o facă şi la porunca noastră.
Mama i-a râs în nas. "Ce te tot lauzi cu aşa ceva? Eşti doar un spirit, n-ai trup, nu
poţi să simţi nici un gust!" i-a zis ea. Iar asta era exact genul de observaţie care întotdeauna
le înfuria la culme pe duhuri, căci ne invidiau pentru trupul nostru, cum v-am
mai spus.
Ca să îşi demonstreze puterea, Amel s-a repezit asupra mamei ca o pală de vânt;
pe loc duhurile bune i-au luat apărarea şi-n poiană s-a produs o vânzoleală de
nedescris, dar, când totul s-a potolit şi Amel a fost alungat de duhurile care ne păzeau,
am văzut pe mâna mamei urme de înţepături. Amel reuşise deci să-i sugă nişte sânge,
exact cum se lăudase, ca şi cum un roi întreg de tăuni ar fi chinuit-o cu înţepăturile.
Mama a rămas cu ochii la împunsăturile acelea ca de ac; duhurile care o protejau
s-au înfuriat că fusese tratată fără respect, dar ea le-a poruncit să stea cuminţi. În
tăcere, se concentra asupra acestei probleme, cum de putea spiritul acela să simtă
gustul sângelui pe care-l sup-sese.
Atunci a intervenit Mekare, care ne-a explicat ce vedea ea, că în centrul
imensului lor corp invizibil aceste duhuri posedau un sâmbure microscopic de materie
şi că prin el puteau eventual să simtă gustul sângelui. Imagi-naţi-vă, ne-a spus
Mekare, fitilul unei lămpi, un mic filament în mijlocul flăcării. Fitilul acesta ar putea
absorbi sângele. Tot astfel, spiritul respectiv, care pare o imensă flacără, are în centru
fitilul acela mic.
Mama s-a arătat neîncrezătoare, dar toată povestea asta nu i-a plăcut. Păstrându-şi
simţul ironiei, ne-a spus că lumea prezenta destule mistere şi fără duhurile rele care au
prins gustul sângelui. "Dispari de-aici, Amel", a mai zis ea, blestemându-l, zicându-i
că-i un spirit banal, lipsit de orice importanţă, că nu conta, că n-avea de ce să fie recunoscut
de nimeni şi că ar face mai bine să plece. Pe scurt, i-a zis aceleaşi lucruri pe
care le zicea şi altora când voia să fie lăsată în pace de duhuri cicălitoare şi nesuferite
― cam aceleaşi lucruri pe care, uşor modificate, le spun şi preoţii exorcişti acum, de
fiecare dată când vor să vindece vreun copil posedat.
Ceea ce o îngrijorase pe mama, în afara giumbuşlucurilor lui Amel, era faptul că
ne prevestea nenorociri. Presentimentul pe care-l avusese la atingerea tăbliţei de argilă