Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

gata s-o apere. Mai bine plecaţi. Eu asta aş face, în locul vostru.
Ha, ha, cum avea să fie transcris oare discursul acesta în arhivele Talamascăi? O
să afle el într-o noapte. În ce ascunziş modern îşi mutaseră oare documentele şi comorile
lor străvechi?
Demonul Benjamin. Acesta sunt. Nu mă cunoaşteţi?
Zâmbi în sinea lui. Lăsă capul în jos, privind în podea. Nu-şi închipuise să fie atât
de vanitos. Brusc, îşi dădu seama că nu-i păsa câtuşi de puţin ce-aveau să gândească
despre întrevederea aceasta.
Se gândi distrat la epoca aceea de demult, când se amuzase să îşi bată joc de-ai
lor. "Permite-ne doar să vorbim!" îl imploraseră. Savanţi plini de praf, cu ochii veşnic
roşii, cu haine de catifea uzată, deosebiţi la culme de aceşti doi oameni de lume,
pentru care supranaturalul era un obiect de studiu, nu o filozofie. Absurditatea
vremurilor acelora îl înfioră brusc; dar şi secolul acesta era, la urma urmelor, la fel de
înfricoşător.'
Plecaţi!
Fără să ridice ochii, văzu cum David Talbot îl aproba. Politicoşi, el şi însoţitorul
lui se retraseră. Uitându-se înapoi peste umăr, se grăbiră să traverseze holul şi să intre
în sala de concerte.
Khayman era iarăşi singur, doar în tovărăşia ritmului muzicii ce venea de după
uşi, singur şi întrebându-se ce naiba căuta acolo, care-i erau dorinţele; jinduind să
poată uita totul din nou; să se trezească într-un loc minunat unde să bată o briză
uşoară şi să fie înconjurat de muritori care să n-aibă habar ce era el, un loc care să
sclipească la lumina electrică sub norii vaporoşi şi unde să aibă la dispoziţie trotuarele
nesfârsite ale oraşului; ca să se plimbe până-n zori.
Jesse
― LASĂ-mă-n pace, măgarule! spuse Jesse, călcându-l pe picior pe bărbatul de
lângă ea, care o cuprinsese pe după mijloc cu un braţ şi încerca să o smulgă de lângă
scenă. Ticălosule!
Îndoit de durere, nu mai reuşi să se ferească de cea de-a doua lovitură a lui Jesse.
Pică jos.
De cinci ori fusese împinsă de lângă scenă. Se lăsase pe vine, se strecurase printre
cei care o dăduseră la o parte, lunecând ca un peşte printre picioarele lor în pantaloni
de piele, ca apoi să se ridice şi să se apuce iar de marginea rampei de lemn, ţinându-se
cu o mână de pânza care atârna până jos şi pe care o răsucise ca pe o frânghie.
În lumina stroboscopică îl văzu pe Lestat făcând un salt incredibil şi coborând
fără zgomot pe scânduri, în vreme ce vocea lui umplea toată sala fără să fie nevoie de
microfon, iar chitarişii ţopăiau în jurul lui ca nişte spiriduşi.
Pe faţa lui albă se scurgeau mici şiroaie de sânge, ca de la coroana de spini a lui
Hristos, iar părul lung şi blond îi zbura în jurul capului la fiecare piruetă. Îşi sfâsiase
cămaşa, lăsându-şi pieptul gol, cravata neagră i se dezlegase şi-i cădea, ochii albaştri
ca nişte cristale îi erau injectaţi de sânge, iar din gură urla toate versurile acelea fără
rost.
Jesse simţi cum îi creşte pulsul la vederea şoldurilor acelora în perpetuă unduire,
a muşchilor puternici ai coapselor, conturaţi de pânza neagră, mulată a pantalonilor.
El făcu un nou salt, se ridică fără nici un efort, de parcă voia să ajungă până la tavan.
Da, e chiar aşa, doar vezi cu ochii tăi! Nu poate exista nici o altă explicaţie!
Îşi suflă nasul. Iar se pusese pe plâns. Trebuia să-l atingă, fir-ar să fie, orice-ar fi!