Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Cum îmi orbeşte
licoarea asta
fierbinte fiinţa!
Şi inima
să mi-o ascunzi,
să nu cumva
să mă înfrupt
din ea odată.
STAN RICE
"Cannibal"
Some Lamb (1915)
1
LESTAT:
ÎN BRAŢELE ZEIŢEI
N-AŞ putea spune când m-am trezit, când mi-am venit prima oară în fire.
Mi-amintesc doar că ştiam că eram de mult împreună, eu şi ea, că mă hrănisem cu
sângele ei cu o uitare de sine de animal, că Enkyl fusese distrus şi că ea singură
deţinea puterea originară; şi că mă lăsa să văd şi să înţeleg lucruri care mă făceau să
plâng în hohote, ca un copil.
Cu două sute de ani în urmă, când mă adăpasem din ea, sângele mă pătrunsese
tăcut, o linişte mohorâtă. De data asta, mă îmbăta cu un flux ameţitor de imagini ―
îmi răscolise până şi mintea, nu numai trupul; aflam despre toate evenimentele
recente; eram prezent ta pieirea celorlalţi în flăcări, unul după altul.
Şi-apoi, erau vocile: se ridicau şi coborau, în aparenţă fără scop, ca murmurul
unui cor într-o peşteră.
S-ar părea că avusesem şi un moment fulgerător de luciditate în care făcusem
legătura între toate: concertul, casa din Valea Carmel, faţa ei radioasă lângă mine. Îmi
dădeam seama că acum eram cu ea undeva în întuneric şi-n ninsoare. Eu o trezisem.
Sau, mai degrabă, îi oferisem un motiv să se ridice din somn, după cum îmi spusese.
Motivul să se ridice şi să se uite peste umăr la tronul pe care şezuse, să facă
primii paşi nesiguri care o îndepărtau de el.
Ai idee ce-a putut să însemne pentru mine să ridic mâna şi s-o văd mişcându-se
în lumină? Ai idee ce-a-nsemnat să-mi aud brusc vocea prinzând ecou în camera
aceea de marmură?
Dansasem oare de-adevăratelea împreună prin pădurea întunecoasă, ninsă sau
doar ne îmbrăţişasem la nesfârşit?
Se întâmplaseră lucruri teribile. Prin lumea întreagă, adevărate orori. Execuţia
celor ce n-ar fi trebuit nicicând să fie aduşi pe lume. Celor din sămânţa blestemată.
Masacrul de la concert nu fusese decât finalul.
Dar eu mă aflam în braţele ei, în întunericul acela îngheţat plin de mirosurile
familiare ale iernii. Sângele ei îmi stătea la dispoziţie şi mă încătuşa ca pe un sclav.
Când întrerupea transfuzia un pic, intram în chinurile agoniei. Trebuia să-mi clarific
gândurile, să aflu dacă Marius era sau nu în viaţă, dacă Gabrielle, Louis, Armand
fuseseră sau nu cruţaţi. Trebuia să mă regăsesc, cumva, chiar pe mine.
Dar vocile, fluxul enorm de voci! Muritorii de pe-aproape şi de departe. Distanţa