Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

amoralitatea tipice naturii vor fi abolite. Nu vrei să înţelegi că oamenii nu vor face
niciodată nimic mai mult decât să viseze la pace? Femeile pot realiza acest vis.
Viziunea mea este amplificată în inima fiecărei femei. Numai că această viziune nu
poate supravieţui din cauza focului distrugător al violenţei masculine! Iar focul acela e
atât de puternic, încât globul întreg s-ar putea să nu-i supravieţuiască.
― Dar dacă există măcar un element pe care tu nu-l înţelegi? i-am spus,
încercând din răsputeri să-mi găsesc cuvintele. Să presupunem că dualitatea
masculin/feminin e indispensabilă animalului-om, că femeilor le sunt necesari bărbaţii
şi că se vor ridica împotriva ta ca să-i apere. Lumea nu se limitează la insula asta
barbară! Nu toate femeile de pe lume sunt ca ţărăncile astea orbite de miracolele tale!
― Tu crezi că asta vor femeile? Bărbaţi? m-a întrebat. S-a apropiat de mine, iar
expresia feţei i s-a schimbat imperceptibil în jocul luminilor. Asta vrei să spui? Dacă
aşa stau lucrurile, am să cruţ ceva mai mulţi şi am să-i păstrez într-un loc unde să
poată fi priviţi de femei, aşa cum ai fost tu privit, şi să fie atinşi, aşa cum te-au atins
ele pe tine. O să-i păstrăm undeva, ca femeile să îi aibă la îndemână oricând ar dori,
dar te asigur că nu vor fi folosiţi aşa cum au fost femeile folosite de către bărbaţi.
Am oftat. Nu servea la nimic toată discuţia. Avea dreptate total şi greşea total.
― Nu eşti drept cu tine însuţi, a continuat, căci eu îţi cunosc argumentele. Le-am
cântărit timp de-atâtea secole, precum am cântărit şi alte chestiuni. Te înşeli când îţi
închipui că în ceea ce fac mi se văd limitele umane, căci n-am. Ca să mă înţelegi, ar
trebui ca tu însuţi să îţi imaginezi însuşirile mele, care depăşesc imaginaţia. Ai putea
mai degrabă să înţelegi misterul dezintegrării materiei sau felul în care apar găurile
negre în spaţiu...
― Trebuie să existe o cale care să nu implice moarte. Trebuie să existe o cale ca
să triumfe viaţa, nu moartea.
― Ceea ce vrei tu, dragule, chiar că e împotriva naturii, mi-a răspuns. Nici măcar
eu nu pot pune capăt morţii.
S-a oprit, părând brusc tulburată de ceva, sau poate profund mâhnită de ceea ce
tocmai spusese. Să pui capăt morţii, a şoptit. O mare tristeţe, ce părea foarte personală,
îi ocupa gândurile. Să pui capăt morţii, a repetat.
Dar nu mai era acolo, lângă mine. Am văzut-o cum închide ochii şi-şi duce
degetele la tâmple.
Cred că o asaltau din nou vocile sau că voia să le audă. Sau poate că nu era în
stare să le oprească în clipa aceea. A spus câteva cuvinte într-o limbă veche,
necunoscută mie. Brusc, mi s-a părut extrem de vulnerabilă, deoarece vocile parcă o
izolau de tot ce era în jur. Privirea i-a rătăcit prin cameră, apoi s-a oprit asupra mea şi
s-a limpezit.
Nu mai aveam ce spune, eram copleşit de tristeţe. Cât de derizorii mi se păreau
ideile pe care le avusesem până atunci despre putere! înfrângerea câtorva duşmani,
câştigarea adoraţiei muritorilor care văd o imagine pe scenă, găsirea unui rol în marea
dramă a existenţei care era infinit mai mare decât persoana mea insignifiantă, dramă
care putea să dea de gândit unei fiinţe timp de secole! Deodată mi-am dat seama de
faptul că noi ne găseam în afara timpului, în afara justiţiei, că puteam răsturna orice
sistem de gândire. Sau nu era decât o iluzie? Câţi alţii avuseseră o astfel de putere,
într-o formă sau alta?
― Aceia nu erau nemuritori, dragul meu.
Mă implora parcă să o cred.
― Dar faptul că noi suntem nu-i decât un accident. Noi n-ar fi trebuit să apărem
pe lume.
― Nu spune aşa ceva!