Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

fie nemaipomenit de flexibilă şi înspăimântător de primejdioasă. Ea era oare veritabila
nemuritoare? Cea care nu se-ngropase niciodată să doarmă, care nu se cufundase
niciodată în tăcere, care nu fusese niciodată atinsă de nebunie? Cea care cutreierase
tot pământul cu paşi măsuraţi şi cu mintea întreagă în decursul tuturor mileniilor de
când se născuse?
Forţa ei incomensurabilă se întrezărea ca o incandescenţă; dar, în acelaşi timp, îşi
dădu seama că nu ţinea la formalităţi şi că avea o receptivitate pe care numai o
inteligenţă superioară o putea emana.
Cum putea oare să-i interpreteze expresia? Cum să ştie ce simţea ea cu adevărat?
Din toată fiinţa ei emana o feminitate fără seamăn, cu nimic mai puţin misterioasă
decât toate celelalte atribute ale ei, o dulce vulnerabilitate care era caracteristică doar
femeilor, deşi din când în când se mai întâlnea şi la câte un bărbat foarte tânăr. În vise,
faţa ei iradiase această trăsătură mai mult decât orice; acum era mai invizibilă, dar nu
mai puţin reală. În altă ocazie s-ar fi lăsat cucerit; acum luă doar notă de acest farmec
deosebit al persoanei ei, cum băgă în seamă unghiile aurii, extrem de fine, sau
bijuteriile care îi împodobeau degetele.
― Toţii anii aceia ai ştiut de mine, îi spuse el cu politeţe, vorbindu-i în latină. Ai
ştiut că eram păstrătorul Mamei şi al Tatei. De ce nu m-ai căutat? De ce nu mi-ai spus
cine eşti?
Ea rămase pe gânduri un lung moment înainte de a răspunde, cu privirea
mutându-i-se de la el la ceilalţi care apăruseră în spatele lui.
Santino se simţea îngrozit în prezenţa acestei femei, deşi o cunoştea foarte bine.
Şi lui Mael îi era frică de ea, deşi poate mai puţin. De fapt, se părea că Mael în acelaşi
timp o iubeşte şi că-i e cumva îndatorat. În ce o privea pe Pandora, ea era doar
neliniştită. Se trase mai aproape de Marius, parcă pentru a demonstra că e de partea
lui, orice s-ar întâmpla.
― Da, ştiam de existenţa ta, spuse brusc femeia.
Vorbea engleza zilelor noastre. Dar, fără urmă de îndoială, era vocea femeii din
vis, sora cea oarbă care-o strigase pe nume pe cealaltă, pe muta Mekare, în momentul
în care şi una, şi alta fuseseră închise în câte un sarcofag de piatră de către mulţimea
furioasă.
Vocile nu ni se schimbă deloc, se gândi Marius. Vocea era foartă tânără, foarte
melodioasă. Exprima o reţinere plină de blândeţe când vorbi din nou.
― Dacă aş fi venit, poate aş fi distrus cripta. I-aş fi îngropat poate pe amândoi în
fundul oceanului. Sau, poate, chiar i-aş fi distrus, stârpind astfel tot neamul nostru. Nu
doream asta. Aşa că n-am mai făcut nimic. Ce ai fi vrut să fac? Nu te puteam elibera
de povară. Nu puteam să te ajut. Aşa că n-am mai făcut nimic.
Era un răspuns mai bun decât se aşteptase. Nu era imposibil să-i placă fiinţa asta.
Pe de altă parte, era doar începutul. Iar răspunsul pe care i-l dăduse nu conţinea
întregul adevăr.
― Nu? îl întrebă ea. Se încruntă o clipă şi, o dată cu ridurile, apăru ceva ce fusese
cândva omenesc. Care-i adevărul? întrebă ea. Adevărul e că nu-ţi eram datoare cu
nimic, în nici un caz să mă fac cunoscută ţie, iar tu ai impertinenţa de a sugera că ar fi
trebuit să-mi dau pe faţă existenţa? Am cunoscut câteva mii ca tine, am ştiut când au
fost creaţi, am ştiut când au pierit. Ce legătură am eu cu tine? Ne reunim acum pentru
că suntem obligaţi. Suntem în primejdie. Toate fiinţele de pe pământ sunt în
primejdie! Când totul se va sfârşi, poate că ne vom iubi şi ne vom respecta. Dar poate
că nu. Sau poate că vom fi cu toţii distruşi.
― Poate, spuse el cu glas scăzut.
Nu se putea abţine să nu zâmbească. Ea avea dreptate.îi admira stilul franc de a se