Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

RECUNOSCU micul dormitor imediat, după pereţii albi de plastic şi după
calitatea liniştitoare a luminii gălbui. Toate materialele folosite erau sintetice, tari şi
sclipitoare, ca imensele coaste ale creaturilor preistorice. S-a încheiat oare cercul?
Tehnologia modernă a recreat cămăruţa lui Iona din pântecul balenei.
Era întins pe patul care nu avea nici capete, nici cadru, nici picioare. Cineva îl
spălase pe faţă şi-i răsese barba. Ah, ce plăcut era! Zumzetul motoarelor crea un soi
de imensă linişte, balena respira, străpungând suprafaţa oceanului. I se desluşiră toate
lucrurile din jur. O carafă cu Bourbon. I-ar plăcea să bea niţel. Dar era prea extenuat
pentru a face cea mai mică mişcare. Ceva nu era în regulă... Ridică o mână, căută la
gât. Amuleta nu mai era la locul ei! Dar ce importanţă mai avea asta. Doar îl avea
alături pe Armand.
Armand era instalat la măsuţa de lângă fereastra ca un ochi de balenă şi trăsese
până jos pleoapa albă de plastic. Îşi tăiase părul. Era îmbrăcat în haine negre de stofă
fină acum, ca un cadavru gata de înmormântare, nu-i lipseau nici măcar pantofii negri
bine lustruiţi. Ce sinistru! Nu mai lipsea decât să vină cineva să citească Psalmul al
douăzeci şi treilea. Schimbă-te în alb, te rog.
― Eşti pe moarte, îi spuse Armand cu voce stinsă.
― Şi în valea morţilor, de nimic nu mi-e teamă, căci sunt cu tine... şi aşa mai
departe, şopti Daniel. Avea gâtul complet uscat. Îl durea capul. Ce rost mai avea să
spună la ce-i era gândul. Totul fusese spus şi răspuns de mult.
Armand comunica din nou cu el, de data asta în tăcere, trimisese ca o rază laser
spre creierul lui Daniel:
Are vreun rost să ne mai necăjim cu toate amănuntele? Ai scăzut la nici
şaizeci.de kilograme. Alcoolul te consumă pe dinăuntru. Ţi-ai pierdut pe jumătate
minţile. Nimic pe lume nu te mai bucură.
― În afară de convorbirile cu tine din când în când. Ce uşor aud tot ce spui!
Dacă o fi să nu mă mai vezi nici pe mine, lucrurile se vor înrăutăţi şi mai tare.
Dacă continui în felul acesta, în cinci zile nu mai eşti în viaţă.
Ce perspectivă insuportabilă! Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce-am rătăcit de
colo-colo?
Tăcere.
Cât de clar devenea totul. Nu era numai zgomotul motoarelor, contribuia la starea
asta şi curioasa legănare a avionului, neîncetata mişcare neregulată ondulatorie, de
parcă trecea peste hârtoape în aer, apoi cotea sau urca la deal. Balena îşi urma drumul
ei de balenă, cum îi zicea Beowulf.
Părul lui Armand era pieptănat cu grijă pe o parte. Avea ceasul de aur la mână, o
minune a tehnicii, cum îi plăcea lui. Ce caraghios trebuie să fi fost minutarul acela
fosforescent în coşciugul unde se băga peste zi. Costumul era uşor demodat, cu
reverele înguste. Vesta neagră de la costum era, cu siguranţă, din mătase, aşa dădea
impresia, în orice caz. Dar faţa, ah, arăta bine, era clar că se hrănise, din belşug chiar.
Iţi mai aduci aminte ce ţi-am spus mai devreme?
― Da, spuse Daniel. Adevărul era însă că se chinuia să îşi aducă aminte. Apoi
brusc îi reveni totul în minte, dureros. Îmi povesteai ceva despre distrugerea totală. Şi
că eu sunt pe moarte. Ei mor, eu mor. Ei mor pentru că sunt nemuritori; eu doar
pentru că sunt în viaţă. Vezi că n-am uitat nimic! Da, şi-acum mi-aduc aminte că
voiam să beau şi nişte bourbon.
Nu pot face nimic care să te facă să vrei să trăieşti?
― Te implor, n-o lua de la capăt; ori sar din avion! Atunci vrei s-asculţi ce am de
spus? Să-ţi dai silinţa să asculţi?