Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Dar asta îi provoca doar suferinţă. Îi aducea aminte nedesluşit că ar fi fost închis
într-un loc întunecat, unde n-avusese drept tovărăşie decât voci, timp de foarte multă
vreme. De spaima simţită atunci nu dorea să îşi amintească. Sunt lucruri pe care vrem
să le uităm. Ca de pildă că ai fost ars ori îngropat de viu. Sau să-ţi aminteşti tot ce ţi sa
întâmplat şi să te pui pe plâns, să verşi lacrimi fierbinţi de amar şi chin.
Da, da, i se întâmplaseră tot felul de nenorociri. Mai fusese pe pământ în alte
epoci, cu alte nume. Dar avusese veşnic caracterul acesta blând şi optimist, veşnic
iubise totul. Era oare un suflet migrator? Nu, avusese veşnic acelaşi trup. De asta era
atât de uşor, atât de puternic.
Inevitabil, se baricada contra vocilor. De fapt, îşi amintise de-un vechi sfat: Pe cei
care nu învaţă să se izoleze de zgomote îi pândeşte nebunia. Acum îi era simplu. Le
făcea să nu se mai audă, ridicându-se şi deschizând larg ochii. De fapt, ascultatul
devenea un efort. Continuau la nesfârşit şi se transformau într-un singur zgomot
iritant.
Dincolo de ele îl aştepta splendoarea fiecărui moment. Qt îi privea pe muritori,
era atât de simplu să estompeze gălăgia gândurilor lor. Se apuca să cânte, de pildă, sau
îşi fixa atenţia pe ceva la îndemână. Ce linişte binecuvântată! La Roma distracţiile se
prezentau la tot pasul. Ce mult îi plăceau casele acelea romane zugrăvite în culori
roşietice, pământii sau verde închis. Şi străzile înguste, pietruite. Era capabil să
conducă foarte rapid orice maşină pe bulevardele pline de muritori neatenţi sau putea
să se plimbe pe Via Veneto până găsea o femeie de care să se îndrăgostească pentru
câtva timp.
Iar oamenii secolului acestuia, atât de deştepţi, îl încântau. Aveau cunoştinţe
enorme, deşi nu erau decât nişte simpli muritori. Dacă, să zicem, era asasinat un şef
de stat în India, într-o oră tot pământul ţinea doliu. Tot felul de catastrofe, de invenţii
şi de miracole ale medicinei îmbogăţeau minţile celor mai umili oameni. Realitatea
exista cot la cot cu fantezia. Existau chelneriţe care noaptea scriau romane, devenind
celebre. Muncitorii luau cu împrumut casete video şi se îndrăgosteau de reginele
goale din filme. Cei bogaţi se împodobeau cu bijuterii false, iar cei săraci îşi ofereau
câte un diamant minuscul. Prinţesele veritabile se avântau pe Champs Elysees
îmbrăcate în zdrenţe decolorate cu mare artă.
Ah, cât ar fi vrut să fie fiinţă umană. La urma urmelor, el ce era? Iar ceilalţi cum
arătau? Cei cărora nu voia să le audă vocea. Nu făceau parte din Prima Generaţie, de
asta era sigur. Celor din Prima Generaţie nu le era deloc cu putinţă să ia contact prin
telepatie. Dar ce naiba însemna Prima Generaţie? Nici asta nu-şi amintea! îl cuprinse
o mică panică. Nu te mai gândi la aşa ceva. Scria poezii într-un caiet, poezii moderne,
simple, dar al căror stil i se părea cumva cunoscut.
Se muta fără încetare din Europa în Asia Mică, uneori mergând, alteori ridicânduse
în aer şi dorind să aterizeze într-un anume loc. Cei care ar fi vrut să i se amestece în
viaţă sucombau farmecului său, iar ziua se ascundea în locuri întunecate fără să îşi ia
prea multe precauţii. La urma urmelor, soarele nu-l mai putea distruge. Dar în lumina
zilei nu putea face nimic. I se închideau ochii imediat ce se vedea lumina zilei. Voci,
toate vocile acelea, ceilalţi băutori de sânge care urlau de durere, apoi nimic. Se trezea
seara, gata să îşi reia privitul la stele, veşnic aşezate în aceleaşi formaţii.
Până la urmă, prinse curajul de-a reînnoi experienţele de zbor. O dată, la Istanbul,
se ridică drept în sus, urcând ca un balon peste acoperişuri. Făcea tumbe, râdea în hohote,
apoi îşi alese drept destinaţie Viena, unde ajunse înainte de sosirea zorilor. Nu-l
văzuse nimeni. Se mişca mult prea repede ca să fie măcar întrezărit. Pe de altă parte,
nu se apuca de astfel de experienţe dacă risca să fie văzut.
Mai avea o calitate interesantă. Putea călători doar cu spiritul, lăsându-şi corpul în