Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

intervină ― ca şi cum ar fi fost vorba de a-i înfige un pumnal în piept. Ar trebui să o
lovească imediat, tot repetam în minte, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji.
Dar se-ntâmpla altceva. Venea de undeva un sunet muzical amplu şi dulce. Sticlă
spartă, multe geamuri sparte. Daniel a dat imediat semne de mare agitaţie. La fel şi
Jesse. Cei bătrâni stăteau împietriţi, în ascultare. Alte geamuri sparte; cineva intra
printr-unul dintre numeroasele portaluri ale acestei case enorme.
Ea s-a tras un pas îndărăt. A tresărit de parcă ar fi avut o viziune; din puţul scării
s-a auzit un puternic sunet sec. Cineva era pe palierul de la etajul inferior.
S-a îndepărtat de masă, s-a tras spre şemineu. Părea din ce în ce mai înfricoşată.
Era oare cu putinţă? Ştia cine vine, era vorba de încă cineva străvechi? De asta îi
era oare teamă? Că împreună cu fiinţa care venea, cei prezenţi aveau să fie mai
puternici decât ea?
Nu, gândurile ei nu erau atât de raţionale, de calculate; pierdea bătălia cu ea
însăşi. O părăsea tot curajul. Era învinsă de nevoia de a fi cu ceilalţi, de singurătatea
ei profundă, la urma urmelor! Totul începuse o dată cu rezistenţa mea, cei de faţă o
întăriseră, ca la urmă eu să-i dau lovitura finală, refuzând-o. Acum părea transfigurată,
ascultând acel sunet intens, impersonal, care făcea ecou în culoar. Dar ea ştia cine era
persoana aceea, de asta îmi dădeam seama. Cu toţii ştiau.
Zgomotul s-a intensificat. Vizitatorul urca ultimele trepte. Lucarna din tavan şi
structura metalică se cutremurau de răsunetul fiecărui pas.
― Dar cine vine? am întrebat brusc.
Nu mai puteam suporta. Din nou îmi apăruse imaginea gemenelor şi a mamei
moarte.
― Akasha! a rostit Marius. Dă-ne timpul despre care vorbeam. Nu te lăsa purtată
de furie. E de ajuns!
― De-ajuns pentru ce? a strigat ea ascuţit, aproape sălbatic.
― Pentru viaţa noastră, Akasha, spuse el, să ne-o păstrăm cu toţii!
L-am auzit pe Khayman rîzând uşurel, el care nu scosese nici o vorbă.
Paşii ajunseseră în dreptul uşii.
Maharet era lângă uşă, împreună cu Mael. Eu nici nu-i văzusem mişcându-se.
Apoi am văzut cine şi ce era. Femeia pe care o zărisem înaintând prin junglă,
dând pământul cu ghearele la o parte ca să iasă din străfunduri, mergând kilometru
după kilometru pe câmpia pustie. Era cu siguranţă sora geamănă din visul pe care nu-l
înţelesesem niciodată! Acum era în cadrul uşii, în lumina scăzută de pe scară, privindo
fix pe Akasha, retrasă de cealaltă parte a camerei, cu spatele la peretele de sticlă şi
la foc.
Doamne, ce spectacol prezenta fiinţa aceasta! Toţi ceilalţi au rămas cu gura
căscată de mirare, până şi cei mai vârstnici, chiar şi Marius.
Era acoperită din cap până-n picioare de un strat de lut, până la şuviţele lungi de
păr. Coaja asta, crăpată, ici-colo căzută, pătată de ploaie, îi era ca o a doua piele, lutul
îi acoperea braţele şi picioarele goale, aşa că întregul ei corp părea făcut din lut. Faţa
îi era transformată într-o mască. Ochii îi străpungeau masca, goi, cu cearcăne vineţii.
Era acoperită cu o zdreanţă, un soi de pătură murdară şi ruptă, legată cu o funie în
jurul taliei.
Ce impuls urmase fiinţa aceasta pentru a căuta un veşmânt, ce instinct uman al
pudorii îi dictase acestui cadavru viu să se oprească şi să confecţioneze acest veşmânt
simplu, ce rest de umanitate îi impusese gestul?
Lângă ea, privind-o fără să-şi creadă ochilor, zvelta Maharet părea că pierde toate
forţele, gata să se prăbuşească.
― Mekare! a murmurat ea.