Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Armand că înţelegea transformările prin care trecea, dar nu putea face altceva decât să
se lase pătruns de sunetele acelea frânte.
Încercă să-i mulţumească pentru muzică, dar iarăşi, propria lui voce îi păru
neaşteptat de ciudată ― era mai ascuţită, dar mai răsunătoare. Până şi limba şi-o
simţea altfel, iar afară, ceaţa, uită-te la ea, mătura acum terasa, ştergea noaptea cu
totul!
Armand avea răbdare. Armand înţelegea. Armand îl conduse încet prin camera
întunecată.
― Te iubesc, îi spuse Daniel.
― Eşti sigur? răspunse Armand.
Asta îl făcu să râdă.
Ieşiră pe un coridor lung. O scară se pierdea în umbra de jos. Balustrada era
lustruită. Armand îl îndemna să înainteze. Iar lui îi venea să se uite la covorul de sub
picioare, era un şir întreg de medalioane cu crini. Armand îl împinse într-o cameră
luminată ca ziua.
Intensitatea luminii îi tăie, pur şi simplu, respiraţia. Canapele de piele joase,
scaune, străluceau. Ah, dar tabloul de pe perete!
Cât de vii păreau siluetele din tablou, figuri cu o formă nedefinită care, de fapt,
erau doar imense pete de culoare, galben intens, roşu. Tot ce părea viu era chiar viu,
totul era perfect cu putinţă. Dacă pictai fiinţe fără braţe, înotând într-o mare de culori,
aşa le era dat să existe pentru totdeauna. Oare te puteau şi privi cu ochii aceia mici,
împrăştiaţi? Sau vedeau doar raiul şi iadul propriului lor tărâm strălucitor, atârnate pe
perete cu o bucată de sîrmă răsucită?
Doar la gândul acesta, la auzul plângerii guturale a trompetei, şi-i venea să
plângă, dar totuşi nu plângea. Înaintând, simţise în nări o aromă puternică, excitantă la
culme. Doamne, asta ce mai era? Tot corpul i se încorda inexplicabil. Brusc îşi dădu
seama că drept în faţa lui era o copilă.
Stătea pe un scaun aurit, privindu-l, avea gleznele încrucişate, iar părul castaniu îi
lucea în jurul feţei palide. Era îmbrăcată prea subţire, iar hainele erau cam murdare.
Probabil fugise de-acasă doar în blugii găuriţi şi-ntr-o cămaşă murdară. Ce tablou
încântător de fugară, nu-i lipseau nici pistruii de pe faţă, nici rucsacul negru slinos de
la picioare. Dar ce formă superbă aveau braţele micuţe, ce delicate îi erau picioarele!
Şi ochii, ce ochi căprui avea! Râdea aproape fără zgomot, dar nu era un râs vesel,
parcă venea de la un nebun. Avea şi un sunet sinistru, ce ciudat! îşi dădu seama că-i
luase faţa între mâini, iar ea îi susţinea, zâmbitoare, privirea, obrajii fierbinţi
colorându-i-se uşor din timiditate.
Sângele, acela era mirosul! îi ardeau degetele. Doamne, îi vedea până şi venele de
sub piele! Iar zgomotul inimii, şi pe acela îl auzea. Era din ce în ce mai puternic,
suna... lichid. Se dădu înapoi.
― Du-o, du-o de-aici! strigă el.
― E pentru tine, şopti Armand. Ia-o imediat.
5
KHAYMAN, KHAYMAN AL MEU
Nu stă nimeni să asculte.
Acum e potrivit să cânţi,
aşa cum face pasărea,