Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

zic adesea muritorii.
Apoi şi-a înăbuşit râsul.
Să presupunem că mă ridicam cam o cincime din drum în sus ― o săritură
impresionantă, cam cât o clădire de vreo patru etaje, lucru care-mi stătea în putinţă,
dar mai încolo? Până şi gândul mă ameţea. Imposibil. Eram complet dezorientat. De
fapt, cum ajunseserăm aici? Se-nvârtea totul cu mine. I-am văzut din nou silueta, prin
vis, iar vocile mă invadau. Nu voiam să stric momentul acesta. Voiam ca timpul să se
înlănţuiască într-un şir de momente coerente. Voiam să înţeleg ce se întâmplă, aşa
cum făceam întotdeauna.
― Lestat, m-a chemat ea în şoaptă. Acum.
Câtă tandreţe în micul gest cu care mă îndemna să mă grăbesc!
Am făcut ca prima dată; m-am uitat la ea şi m-am hotărât să mă găsesc
instantaneu lângă ea.
Am simţit iarăşi uraganul, aerul arzându-mă; am întins braţele în sus să înving
rezistenţa aerului. Cred c-am observat gaura din bârnele podelei când am trecut prin
ea. Apoi am rămas pe loc, tulburat, îngrozit c-aş putea să cad.
Se auzea un râs, chiar al meu. Dar cred că mai degrabă mă cuprinsese un val de
nebunie, căci în realitate plângeam.
― Cum e cu putinţă? am întrebat-o. Trebuie să aflu cum de am reuşit.
― Dar cunoşti răspunsul, mi-a spus. Fluidul care te animează are cu mult mai
multă forţă acum decât înainte.
El te pune în mişcare, cum o făcea înainte. Între a face un pas sau a te avânta în
aer e numai o chestiune de gradaţie.
― Vreau să mai încerc o dată, i-am spus. A râs uşurel, cu toată spontaneitatea.
― Uită-te în jur, în camera aceasta, a spus. Ţi-o aminteşti?
Am încuviinţat din cap.
― Când eram adolescent veneam aicea tot timpul, i-am răspuns.
M-am îndepărtat de ea. Am văzut o grămadă de mobile deteriorate ― băncile
grele, taburetele care umpluseră cândva camerele castelului, lucruri venind din epoca
medievală, nefinisate, solide, aproape indestructibile, ca şi copacii care cad în pădure
şi rămân intacţi cu secolele, devenind poduri peste pâraie, cu trunchiurile acoperite de
muşchi. Deci obiectele astea nu putreziseră. Ca şi cuferele vechi, ca şi armurile. Ah,
da, vechile armuri, fantome ale trecutului glorios. Prin praful gros se întrezărea ceva
colorat. Tapiserii care, în schimb, erau făcute praf.
Probabil că în timpul revoluţiei lucrurile acestea fuseseră înghesuite aici la
păstrare, iar apoi scările căzuseră.
M-am dus la o ferestruică şi m-am uitat afară. Undeva jos, în depărtare, ca într-o
nişă săpată în munte, se zăreau ici şi colo luminile electrice ale unui orăşel. Pe drumul
îngust înainta o maşină. Ah, lumea modernă era atât de aproape, şi totuşi atât de
departe. Castelul nu mai era decât fantoma castelului de altădată.
― De ce m-ai adus aici? am întrebat-o. Mă doare în suflet să văd totul în ruină, să
văd tot ce se-ntâmplă, de altfel.
― Uită-te la armurile acelea, mi-a răspuns. Vezi ce-i pe jos, lângă ele? Ţi-aduci
aminte ce arme ai luat cu tine când ai plecat să ucizi lupii?
― Da, mi-aduc aminte.
― Uită-te din nou. Eu o să-ţi ofer alte arme, infinit mai puternice, de care să te
serveşti ca să ucizi în numele meu.
― Să ucid?
M-am uitat din nou la armele ascunse. Păreau ruginite, isprăvite, în afară de spada
veche, care fusese a tatălui meu, care-o primise de la tatăl lui, care la rândul lui o