Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

pentru moment era amuzant să fie "cineva" sau "ceva".
Într-adevăr, momentul era splendid. Iar el nu avea nimic altceva decât momentul.
La urma urmelor, şi perioada aceasta avea să-i iasă din minte, nu-i aşa? Nopţile astea,
cu toate amănuntele atât de clare acum, se vor volatiliza; iar într-un viitor, poate mai
complex şi mai ostil, se va trezi din nou fără să îşi mai aducă aminte de altceva, în
afară de propriul nume.
Se întorsese în fine acasă, la Atena.
Rătăcea prin muzeu noaptea, cu un muc de lumânare în mână, se uita la plăcile de
mormânt pe care erau sculptate siluete ce îl făceau să plângă. Femeia moartă era aşezată
― morţii aveau întotdeauna această poziţie ― şi întindea braţele spre copilul
lăsat în urmă, în braţele bărbatului. Îi reveneau în minte nume, de parcă-l atingeau
nişte liliecii. Pleacă în Egipt; acolo o să-ţi aminteşti. Dar nu se putea hotărî. Era prea
curând pentru a dori din nou nebunia şi uitarea. La Atena se simţea în siguranţă,
rătăcind prin vechiul cimitir de lângă Acropole, unde nu mai era nici o stelă pe
morminte; nu-i păsa de zgomotul circulaţiei din apropiere, pământul era superb aici.
Şi aparţinea încă morţilor.
Îşi procurase o garderobă întreagă de vampir. Îşi cumpărase până şi un coşciug,
dar nu-i plăcea să se bage înăuntru. Mai întâi, pentru ca nu avea forma trupului
omenesc coşciugul ăsta, apoi, pentru că pe capac nu era nici o faţă sculptată şi nici
inscripţii care să ghideze sufletul celui mort. Nu era cuviincios. Asta era mai degrabă
un soi de cufăr pentru bijuterii, după părerea lui. Dar pentru că era vampir, se gândea
el, e mai bine să-l aibă, măcar de haz. Muritorii care erau invitaţi acasă îl adorau. Le
servea vin roşu ca sângele în pahare de cristal. Le recita "Balada bătrânului marinar"
sau le cânta cântece în limbi ciudate, necunoscute lor, pe care le adorau, de asemenea.
Uneori le citea propriile lui poezii. Ce muritori simpatici! Coşciugul servea de
banchetă de şezut în apartamentul în care nu mai era nici o altă mobilă.
Încetul cu-ncetul, cântecele cântăreţului american, care-şi zicea Vampirul Lestat,
începuseră să-l tulbure. Nu-l mai distrau. Nici filmele vechi nu-l mai distrau. Iar
Vampirul Lestat chiar îl deranja. Ce băutor de sânge şi-ar permite să viseze acte de
puritate şi de curaj? Şi pe urmă, tonul cântecelor era atât de tragic.
Băutor de sânge... Uneori, când se trezea, singur pe podeaua apartamentului
încins şi neaerisit, o dată cu ultimele licăriri ale zilei încă vizibile prin perdelele de la
ferestre, simţea cum părăseşte un vis apăsător, în care nu se auzeau decât gemete şi
scâncete de durere. Într-un peisaj nocturn fantomatic, urmărise două femei cu părul
roşu care suferiseră o nemaipomenită nedreptate, două superbe gemene pe care
încerca în zadar să le ajungă din urmă. După ce soldaţii îi tăiseră limba, roşcata din vis
le-o smulsese din mâini şi o înghiţise. Curajul ei îi uimise...
Ah, nu te mai uita la aşa ceva!
Îl dureau obrajii, de parcă plânsese şi el, de parcă avusese senzaţia de suferinţă.
Fără grabă, redevenea calm. Uită-te la lampă. Uită-te la florile galbene. Nimic altceva
în jur. Doar Atena, cu kilometrii ei de străzi pe care se-nşiruiau clădiri identice,
ornamentate cu stucaturi, apoi imensul templu în ruină de pe deal, dominând totul, în
ciuda aerului îmbâcsit. Seară. Ora divină la care toată lumea se grăbea, ieşeau cu miile
de la lucru, se înghesuiau pe scările rulante, coborau la metrou. Piaţa Syntagma era
plină de leneşii băutori de vin sau de uzo, suferind din cauza căldurii persistente chiar
şi seara. Acolo erau şi chioşcurile care vindeau reviste şi ziare venite din lumea
întreagă.
Încetă să mai asculte muzica Vampirului Lestat. Nu se mai ducea prin barurile
americane unde se auzeau cânte-cele lui. Când se-ntâlnea cu vreun student care purta
la brâu un mic casetofon portabil, se-ndepărta de el.