Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Nu mă pot abţine.
― Oricum, ce mai contează acum... Am impresia că nu poţi pricepe cât de puţin
contează orice... N-am de gând să-ţi prezint nu ştiu ce argumente supreme ca să-mi
justific planul, căci motivele mele sunt simple şi practice; felul în care am apărut noi
pe lume nu are nimic de-a face cu asta. Important este că am supravieţuit. Nu-ţi dai
seama? Asta e suprema frumuseţe a lucrului şi de aici se vor trage toate celelalte
frumuseţi de pe lume, din faptul că noi am supravieţuit.
Am scuturat din cap. Intrasem în panică. Din nou am văzut cu ochii minţii
muzeul pe care tocmai îl arseseră sătenii de pe insulă. Am văzut statuile înnegrite
zăcând pe jos. M-a cuprins un sentiment copleşitor de tristeţe în faţa pagubelor
enorme.
― Nici istoria, nici arta nu contează, a continuat ea, amândouă implică o
continuitate care, de fapt, nu există. Ele nu fac altceva decât să ne satisfacă nevoia de
a avea modele, foamea noastră de înţelesuri. Dar, până la sfârşit, suntem lăsaţi cu
mâinile goale, căci, dacă vrem ca universul să aibă vreun sens, trebuie să-l fabricăm
singuri.
I-am întors spatele. Nu voiam să mă las influenţat de hotărîrea din glasul ei şi nici
de frumuseţea ei de neînchipuit, de ochii ei negri, sclipitori. I-am simţit mâinile pe
umeri, buzele pe gât.
― După mulţi, mulţi ani, a continuat ea, când grădina mea va fi înflorit multe
veri şi va fi petrecut multe ierni sub zăpadă, când violul şi războiul nu vor mai exista
decât în amintiri, iar femeile vor privi filme vechi, uimite că asemenea orori au putut
exista vreodată, când valorile dragi femeilor vor deveni complet naturale fiecărui
membru al societăţii, aşa cum e naturală agresivitatea în momentul de faţă, atunci
poate că vor putea să fie acceptaţi din nou şi bărbaţii. Încetul cu încetul, le va creşte
numărul. Copiii vor fi crescuţi într-o lume în care violul şi războiul vor fi de
neconceput. Atunci... şi numai atunci... vor fi din nou bărbaţi. Când lumea va fi
pregătită să-i primească.
― N-o să mergă. E imposibil.
― De ce spui una ca asta? Uită-te la natură, parcă asta voiai acum câteva clipe.
Ieşi în grădina asta elegantă care înconjoară vila; du-te şi observă albinele din stupi şi
furnicile care trebăluiesc tot timpul, ca dintotdeauna. Sunt toate femele, prinţul meu
drag, cu milioanele. Masculul nu-i decât o aberaţie, suportul unei funcţii. Ele au
învăţat cu mult înaintea mea care-i şmecheria, ele au limitat de mult numărul de
masculi. Pe de altă parte, trăim, poate într-o epocă în care masculii sunt absolut inutili.
Spune-mi, dragul meu prinţ, care-i rolul principal al bărbaţilor acum, dacă nu cumva
doar acela de a proteja femeile şi copiii de alţi bărbaţi?
― Dar pe tine ce te face să mă vrei în preajmă? am întrebat disperat. M-am întors
iar spre ea. De ce m-ai ales drept consort? în numele cerului, de ce nu mă distrugi şi
pe mine ca pe ceilalţi bărbaţi? Alege un alt nemuritor, vreunul dintre cei străvechi,
care să rîvnească la o putere ca asta! Trebuie că există vreunul. Eu unul nu vreau să
fiu stăpânul lumii! Nu vreau să fiu stăpânul nimănui! N-am vrut asta niciodată.
S-a schimbat uşor la faţă. Parcă avea în fundul ochilor o uşoară tristeţe pasageră,
care le adâncea culoarea de cărbune. Îi tremura o buză de parcă voia să spună ceva,
dar nu putea. Apoi a vorbit.
― Lestat, dacă lumea întreagă ar fi distrusă, pe tine tot nu te-aş distruge. Limitele
tale mi se par la fel de evidente ca şi calităţile, nu ştiu din ce cauză, nici eu nu înţeleg.
Dar adevărul este, mai degrabă, că te iubesc, pentru că tu întruchipezi într-un mod
desăvârşit tot ce-i rău la sexul masculin. Eşti agresiv, plin de ură, nesăbuit, găseşti la
nesfârşit scuze violenţei ― eşti însăşi esenţa masculinităţii. O astfel de puritate este