Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

El şi novicele Daniel ajunseseră nestingheriţi în vila unde aveau să doarmă sub
podeaua pivniţei, în deplină siguranţă. Tânărul Daniel dansa ameţit prin somptuoasele
camere ale vilei, cu mintea la cânteceie lui Lestat. Armand stătea cu ochii fixaţi în
noapte, cu faţa lui de adolescent la fel de impasibilă ca şi înainte. Îl percepu pe
Khayman! îl văzu stând nemişcat pe colina îndepărtată de lângă şosea, dar îl simţi
totuşi suficient de aproape, la o întindere de mână. În tăcere, invizibili, se studiară
unul pe celălalt.
Khayman era copleşit de sentimentul de singurătate; dar ochii lui Armand
rămaseră fără nici o expresie ― nu i se citea pe faţă nici emoţie, nici încredere, nici
salut de bun venit.
Khayman îşi continuă cercetarea, concentrându-şi şi mai tare puterile, ridicânduse
şi mai sus, atât de departe de corpul său, că nici nu-l mai putea localiza. O luă spre
nord de data asta, strigându-i pe nume pe Santino, pe Pandora.
Îi văzu pe amândoi într-o câmpie acoperită de zăpadă şi gheaţă, două siluete
negre pe nesfârşita întindere albă. Pandora avea hainele sfâsiate de vânt şi ochii plini
de lacrimi de sânge, căutând contururile imprecise ale citadelei lui Marius. Era fericită
că Santino era cu ea, acest neverosimil explorator îmbrăcat în haine de catifea neagră.
Noaptea aceea lungă, fără odihnă, în care parcursese aproape un cerc întreg în jurul
globului, o sleise pe Pandora, care era pe punctul de a se prăbuşi. Toate creaturile au
nevoie de somn; de vise. Dacă nu reuşea să se culce undeva în curând, într-un loc
întunecos, n-avea să mai fie în stare să facă vocile să tacă, să estompeze imaginile
invadatoare, să ţină în frâu nebunia. Nu voia să mai zboare, iar Santino nici nu era în
stare să o facă, aşa că mergeau cot la cot.
Santino se lipea de ea, conştient doar de imensa forţă a tovarăşei de drum, cu
inima îndoliată de ţipetele celor pe care-i ucisese regina. Simţind privirea lui
Khayman, îşi trase gluga pelerinei negre şi mai mult peste faţă. Pandora nici nu-l băgă
în seamă.
Khayman se îndepărtă. Îl cuprinse o vagă durere văzându-i cum se ating; îl durea
că alţii erau împreună.
În vila de pe deal Daniel tăie gâtul unui şobolan care se zbătea încă, lăsând
sângele să curgă într-un pahar de cristal. "Şiretlicul lui Lestat", spuse el, studiind
paharul în lumină.
Armand şedea lângă şemineu, privind rubiniul sângelui din paharul pe care
Daniel îl ducea drăgăstos la buze.
Departe în noapte Khayman îşi continuă plimbarea, rătăcind iarăşi pe sus, departe
de oraş, ca un satelit pe orbită.
Mael, răspunde-mi. Lasă-mă să aflu unde eşti.
Ori îl lovise şi pe el raza ucigătoare a Mamei? Sau poate bocea atât de îndurerat
pierderea Jessicăi de nu mai auzea nimic şi pe nimeni? Biata Jesse, orbită de atâtea
miracole, doborâtă de un tânăr vampir într-o clipă, înainte ca oricine să fi putut
interveni.
Copilul lui Maharet, copilul meu!
Khayman era îngrozit de ce-ar putea vedea, de ceea ce nu-ndrăznea să-ncerce să
schimbe. Dar poate, pur şi simplu, druidul îşi făurise o armură puternică acum şi nu-i
mai putea capta gândul; druidul se ascundea, împreună cu fiinţa pe care o avea în
sarcină, de toţi ochii şi de toate minţile. Ori asta, ori regina reuşise să îşi realizeze
planul si nu mai era nimica de făcut.