Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

parte din poveste, oricum, precis că putea să-i completeze dosarul: Reeves, Jessica.
Moartea ei ar constitui o probă suplimentară: "Una dintre membrele noastre cele mai
devotate... victima unui... extrem de primejdios... În nici un caz nu trebuie întreprins
contactul direct..."
Iar o mişcau. Iarăşi aer mai rece, miros de benzină şi de eter. Ştia că dincolo de
această lipsă de simţire, de acest întuneric, nu se găsea decât durerea cea mai
groaznică, era deci mai bine să nu se mişte deloc, să nu încerce să treacă dincolo. Nau
decât să o transporte ei, să împingă căruciorul cu targa pe culoar.
Plângea cineva. O fetiţă.
― Jessica, mă auzi? Vreau să ştii că am ajuns la spital şi că facem tot ce ne stă în
putinţă să te salvăm. Prietenii tăi sunt afară. David Talbot şi Aaron Lightner. Le-am
comunicat că n-ai voie să te mişti deloc...
De bună seamă. Când ai gâtul rupt, ori mori imediat, ori mori la prima mişcare.
Asta era. Cu ani în urmă, într-un spital, văzuse o fată cu gâtul rupt. Acum îşi aducea
aminte. Corpul fetei fusese fixat pe un cadru mare de aluminiu. Din când în când
infirmiera mişca acel cadru ca să-i schimbe puţin poziţia. Asta o să-mi faceţi şi mie?
Îi vorbea din nou bărbatul acela, dar, de data asta, vocea venea mai de departe. Ea
înainta şi mai iute prin junglă, ca să se apropie, să-i audă vorbele acoperite de
zgomotul râului. Şi zicea...
― ... desigur, putem face toate astea, şi analizele, şi radiografiile, dar, trebuie să
înţelegeţi ce vă spun, se află într-o stare disperată. Toată partea posterioară a cutiei
craniene e distrusă. Se vede creierul şi pe el se vede un imens hematom care nu se va
mai putea resorbi în orele ce urmează, dacă mai putem vorbi de ore...
Ticălosule, m-ai ucis. M-ai aruncat cu capul de perete. De-aş putea să-mi mişc
măcar pleoapele, măcar buzele. Dar sunt captivă aici înăuntru. Nu mai am corp, dar
sunt captivă în el! Când eram mică, aşa îmi imaginam moartea. Eşti captiv în propriul
creier, în mormânt, fără ochi să vezi, fără gură să ţipi. Trec ani şi ani peste tine.
Sau rătăceşti într-o lume crepusculară, laolaltă cu fantomele acelea palide; crezi
că eşti în viaţă când, de fapt, -eşti mort. Doamne sfinte, trebuie să ştiu dacă sunt sau
nu moartă. Trebuie să ştiu când s-a întâmplat asta!
Buzele. O senzaţie extrem de slabă. Ceva umed, fierbinte. Cineva îi desfăcea
buzele. Dar nu-i nimeni aici, nu-i aşa? Ei sunt dincolo, în hol, nu e nimeni în cameră.
Ar simţi dacă ar fi cineva aici. Totuşi, acum simţea gustul lichidului, al lichidului
fierbinte care-i pătrundea în gură.
Ce e? Ce-mi daţi? Nu vreau să-mi pierd cunoştinţa.
Dormi, iubita mea.
Nu vreau să dorm. Vreau să ştiu când mor. Vreau să ştiu!
Dar lichidul îi umplea gura, iar ea înghiţea. Muşchii gâtului reacţionau încă! Ce
gust delicios, sărat. Cunoştea gustul acesta! Cunoştea senzaţia aceasta de gâdilătură în
cerul gurii. Supse mai cu forţă. Simţi cum îi revine viaţă în obraji, simţi aerul din jur
în mişcare. Simţi briza care traversa camera. Pe toată lungimea coloanei simţi
avansând o undă de căldură. Aceasta i se împrăştie apoi în picioare şi în braţe, urmând
exact calea pe care o luase durerea, corpul întreg îi revenea la viaţă.
Dormi, iubita mea.
Ceva o gâdila în ceafă. Gâdilătura se răspândi prin rădăcinile părului.
Avea vânătăi la genunchi, dar picioarele nu aveau nimic rupt, o să poată să
meargă din nou, iar sub mână simţea cearşaful. Voia să se ridice, însă era prea
devreme pentru asta, prea devreme pentru orice mişcare.
În plus, era ridicată, purtată.
Cel mai bine era să doarmă. Dacă aşa era moartea... ei bine, era perfect. Auzea ca