Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

fără nici o pauză, doar spre împlinirea unui scop anume?
Ele sunt în viaţă, regina mea, continuă să vieţuiască, poate doar într-o singură
fiinţă, dacă nu în amândouă. Aminteşte-ţi de vechea profeţie! Măcar dacă ea i-ar auzi
spusele!
Deschise ochii. Se găsea din nou în prezent, prizonier al acestei carapace osificate
care-i era trup. Muzica aceea, al cărei volum creştea încă, îl copleşea cu ritmul ei
neînduplecat. Îi bătea ca un ciocan în urechi. Lumina stroboscopică îl orbea.
Se întoarse cu spatele şi atinse cu mâna peretele. Nicicând nu mai trăise o astfel
de beţie de sunete. Simţea cum îşi pierde cunoştinţa, dar vocea lui Lestat îl chemă
înapoi.
Ferindu-şi ochii cu mâna, Khayman privi spre scena care părea incandescentă. Îl
privi pe demonul acela cântând şi dansând, beat de bucurie. Khayman se simţi
emoţionat, împotriva voinţei lui.
Vocea puternică de tenor a lui Lestat n-avea nici o nevoie de amplificare. În sală,
răspândiţi printre victimele lor, până şi nemuritorii cântau o dată cu el, atât de
molipsitor era cântecul, atât de plin de pasiune. În orice parte se uita, Khayman vedea
publicul întreg, muritori şi nemuritori laolaltă, cuprins de frenezie. Toţi se mişcau în
acelaşi ritm cu muzicanţii de pe scenă. Vocile se amestecau. Publicul fremăta, cuprins
val după val de mişcare.
Faţa lui Lestat ocupa acum tot ecranul acela imens, căci camera de luat vederi îl
lua în gros-plan. Fixată pe Khayman, privirea albastră îi făcu un semn de complicitate.
"DE CE NU MÂ UCIDEŢI? DOAR ŞTIŢI CINE SUNT!"
Râsul lui Lestat acoperi geamătul ghitarelor.
"NU RECUNOAŞTEŢI RĂUL, NICI CHIAR VĂZÂND?"
Of, câtă încredere în bine, în eroism! Asta vedea Khayman în ochii fiinţei aceleia,
era o nuanţă de cenuşiu în ei, exprimând nevoia lui tragică. Lestat îşi dădu capul din
nou pe spate şi scoase un alţ urlet; bătu din picioare şi ţipă; privi spre plafon de parcă
ar fi fost firmamentul.
Khayman se sili să se mişte; trebuia să scape de acolo. Îşi făcu cu greu drum spre
ieşire, de parcă l-ar fi sufocat sunetele acelea asurzitoare. Până şi echilibrul îi era
tulburat. Muzica, în rafale, îl urmări pe scări, dar măcar acolo nu-l mai chinuia
lumina. Sprijinindu-se de zid, încercă să îşi limpezească privirea.
Miros de sânge. Cam mulţi vampiri înfometaţi în sala asta. Iar vuietul muzicii
pătrundea prin pereţi, prin lemn, prin tencuială.
Se grăbi în jos pe scări, incapabil să îşi audă zgomotul propriilor paşi, şi se
prăbuşi pe un palier pustiu. Îşi înconjură genunchii cu braţele şi-şi puse fruntea pe ele.
Muzica era, în definitiv, la fel ca străvechile melodii, când orice cântec era cântat
cu tot trupul, cântecele minţii nefiind încă inventate.
Se văzu pe sine dansând; îl văzu pe rege ― regele muritor pe care îl adorase ―
sărind în sus şi învârtindu-se prin aer. Auzi bătaia tobelor; notele plângătoare ale
fluierelor. Regele îi pusese în mână cana de bere. Masa se prăbuşea de atâtea feluri de
mâncare, de atâtea fructe, de franzelele scoase din cuptor, fumegânde. Pură, senină,
regina era pe tronul ei de aur, o muritoare coafată cu grijă, cu un minuscul con de
ceară parfumată aşezat peste codiţele splendid împletite, ca să împrăştie parfum în jur,
topindu-se încetişor de căldură.
Apoi, cineva îi puse în mână sarcofagul, miniatura aceea care trecea din mână în
mână întotdeauna în timpul praznicelor, pentru a le aminti mesenilor că la capăt este
moartea, deci să se bucure de masă, de băutură.
Îl strânse în palmă; era cazul să-l transmită regelui?
Simţi deodată buzele regelui lipindu-i-se de obraz. "Dansează, Khayman. Bea.