Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

MIEZUL NOPŢII. Insula Nopţii răsuna de cântece. Mă plimbam pe sub porticul
principal, plin de lume. Cu jachetă de blugi, cu un maiou alb, cu faţa acoperită
aproape total de ochelari imenşi de soare, cu mâinile în buzunarele jachetei. Îi
observam pe vizitatori intrând în magazine, stând să se uite la grămezile de valize
lucioase, la cămăşile de mătase ambalate în foiţă de plastic, la manechinul îmbrăcat în
haină de vizon.
Lângă fântâna arteziană, care îşi dansa miile de picături, pe o bancă, era culcată o
femeie în vârstă, cu un pahar de plastic plin cu cafea aburindă într-o mână ce tremura.
Îi era greu să-l ducă la gură; când am trecut pe lângă ea şi i-am zâmbit, mi-a spus cu p
voce tremurătoare: "Când eşti bătrân, nici de somn nu mai ai nevoie."
Dintr-un bar se auzea o muzică dulceagă. Prin sala de jocuri video se învârteau
câţiva tineri duri. Dintr-o dată mi s-a trezit pofta de sânge. Imediat ce-am dat colţul, sau
stins toate zgomotele de sub portic. Prin uşa deschisă a restaurantului franţuzesc
am zărit o femeie ridicând un pahar de şampanie, am auzit râsete înfundate. Holul
teatrului era plin de uriaşi albi şi negri care vorbeau franţuzeşte.
M-a depăşit o femeie tânără; cu pielea măslinie, coapse voluptuoase şi o gură
mică, botoasă. Pofta a ajuns la culme. Mi-am văzut de drum, forţând pofta să se
stingă. N-am nevoie de sânge. Sunt la fel ca cei bătrâni. Dar îi simţeam gustul în gură.
M-am întors să o mai privesc o dată, am văzut că se aşezase pe o bancă de piatră, cu
genunchii descoperiţi de fusta scurtă, cu ochii la mine.
Ah, câtă dreptate avea Marius! în toate privinţele. Nu mă împăcăm cu situaţia
prezentă; nici cu singurătatea. Aş fi avut chef să o iau pe femeia aceea de pe banca ei
şi s-o întreb: Ştii tu cine sunt eu? Nu, nu te aşeza pe cealaltă bancă. N-o momi să
plece de-aici, n-o face, nu. N-o duce la plimbare pe nisipul alb, unde nu mai răzbat
luminile galeriei, unde sunt stânci primejdioase, unde valurile bat puternic în micul
golf.
Mi-a venit în minte ce spusese ea despre poftele noastre, despre egoismul nostru!
Am simţit gust de sânge pe limbă. Dacă mai întârziam pe-aici, cineva avea să moară.
Sfârşitul coridorului. Am băgat cheia în broasca uşii metalice dintre magazinul de
covoare chinezeşti ― făcute de nişte copile ― şi tutungeria în care vânzătorul doarme
acum printre pipele lui olandeze, cu o revistă pusă pe faţă.
Era una dintre intrările secrete direct în măruntaiele vilei.
Cineva cânta la pian. Am ascultat un moment. Pandora, cu siguranţă, muzica ei
având întotdeauna acea opacitate dulce, mai mult decât oricând sunând ca un veşnic
început ― o temă ce urca spre un apogeu ce nu era atins niciodată.
Am urcat scările şi m-am dus în salon. Cât de evident era că-i o casă locuită de
vampiri! Cine altcineva ar sta doar la lumina stelelor, cu câteva luminări prin colţuri?
Totul în marmură, în catifea. Peste ape, explozia de lumini a oraşului Miami, unde
nici un bec nu se stingea niciodată.
Armand încă juca şah cu Khayman şi pierdea. Daniel avea căşti enorme pe urechi
şi asculta Bach, uitându-se din când în când la tabla de şah să vadă dacă a fost mişcată
vreo piesă.
Pe terasă, privind marea, cu degetele mari înfipte în buzunarele din spate de la
pantaloni, Gabrielle. M-am dus la ea, am sărutat-o pe obraz, m-am uitat în ochii ei;
când, în sfârşit, i-am smuls micul zâmbet de care aveam nevoie, m-am întors înăuntru.
Marius era în fotoliul negru de piele, citind ziarul, ţinându-l îndoit, ca un
gentleman într-un club particular.
― Louis a plecat, mi-a spus el fără să ridice ochii din ziar.
― Ce vrei să zici, a plecat?