Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

magică, cutremurată val după val de extaz.
Brusc, Maharet se desprinse şi o culcă cu capul pe pernă. Îi acoperi ochii cu o
mână şi, într-o clipită, Jesse simţi din nou tăietura ca de lamă pe pielea gâtului; din
nou i se sorbea tot sângele, din nou era golită. Ca un şuierat de vânt simţi cum e
secătuită, devorată; cum devine o coajă goală!
― Bea din nou, iubito.
Deschise încet ochii; văzu gâtul şi sânii albi; se întinse şi atinse gâtul, de data asta
rupse ea însăşi carnea, pătrunse pielea. În clipa în care simţi pe limbă prima picătură
de sânge, se prăbuşi peste Maharet. Supusă, docilă, Maharet se lăsă dominată; sânii ei
peste ai lui Maharet; buzele ei, imensă ventuză, lipite lângă faţa lui Maharet, iar ea
sugea, sugea cu aviditate. Acum eşti a mea, acum îmi aparţii în întregime. Toate
imaginile, vocile, viziunile, toate dispărute acum.
Rămaseră îmbrăţişate în somn, în somnolenţă mai degrabă. Parcă plăcerea nu-şi
pierduse încă strălucirea; a respira însemna a trăi din nou; a te răsuci pe cearşafurile
mătăsoase sau lângă pielea mătăsoasă a lui Maharet însemna a lua totul de la capăt.
În cameră se simţea o briză parfumată. Din pădure parcă se auzi un mare oftat
colectiv. Nu mai exista nici Miriam, nici alte fantome din tărâmul umbrelor, prinse
între viaţă şi moarte. Îşi găsise locul; locul ei pentru eternitate.
Când închise ochii, văzu creatura din junglă oprindu-se brusc şi privind-o.
Creatura roşcată le văzu pe ea şi pe Maharet îmbrăţişate; le văzu părul roşu amestecat
pe perne; două femei cu păr roşu. Îşi reluă mersul, înaintând spre ele.
Khayman
CE RAI valea Carmel! Micul grup din casă, Lestat, Louis, Gabrielle, era fericit,
ce mare bucurie să fie împreună! Lestat se dezbrăcase de hainele acelea murdare şi era
din nou în plină splendoare într-un strălucitor "costum de vampir". Îşi pusese până şi
capa neagră de velur, neglijent ridicată pe un umăr. Ceilalţi erau de asemenea, cât se
poate de bucuroşi, Gabrielle, de pildă, îşi tot despletea coada, puţin absentă, vorbind
cu multă pasiune şi uşurinţă. Louis, cel atât de uman, tăcea, deşi era şi el surescitat de
prezenţa celorlalţi doi, parcă se minuna de fiecare gest, de fiecare vorbă din partea lor.
În alte condiţii, cât de emoţionat ar fi fost Khayman să fie martorul unei
asemenea fericiri. Ar fi dorit, cu siguranţă, să le atingă mâinile, să li se uite drept în
ochi, să le spună cine era şi ce văzuse, ar fi dorit doar să se afle printre ei.
Dar ea era pe-aproape. Iar noaptea nu se terminase încă.
Cerul pălea, o vagă boare caldă traversa câmpia, anunţând sosirea dimineaţii. În
lumina din ce în ce mai clară, natura se trezea. Copacii tremurau, frunzele se
îndreptau cu lentoare în sus.
Khayman se afla sub un măr, observând schimbarea culorilor cerului, ascultând
zgomotele dimineţii. Ea era pe-aici, era absolut sigur.
Se ascundea, folosindu-şi toată iscusinţa, toată forţa. Dar pe Khayman nu-l putea
păcăli. El stătea la pândă, aştepta ascultând cum râd şi vorbesc cei din micul grup.
Lestat şi maică-sa apărură în prag şi se îmbrăţişară, despărţindu-se. Cu paşi iuţi
Gabrielle avansă în lumina dimineţii, în aceiaşi pantaloni kaki plini de praf, cu părul
blond dat pe spate, imagine vie a rătăcitorului fără griji. Brunetul acela frumos, Louis,
o urma.
Khayman îi privi traversând peluza, femeia înaintând spre câmpia deschisă din
faţa pădurii, unde avea să caute culcuş direct în pământ, bărbatul intrând într-o mică