Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

flori, iar mâncărurile care-i plăceau soseau de-a gata pe tăvi de argint.
Armand se răsturna în enormul lui fotoliu negru de catifea, un adevărat Ganimede
în pantaloni albi şi cămaşă albă de mătase, uitându-se la televizor ― informaţii, casete
pe care se înregistrase pe sine citind poezie cu glas tare, nesuferitele emisiuni de
pălăvrăgeală, piese de teatru, filme muzicale, filme mute.
― Vino încoace, Daniel, aşază-te. Nu mă aşteptam să te văd atât de curând.
― Ticălos ce eşti, răspundea Daniel. Ştii bine că ai vrut să fiu aici, că tu m-ai
făcut să vin. Nu mai mâncam, nu mai dormeam, nu mai făceam nimic altceva decât să
umblu de colo până colo cu gândul la tine. Tu ai aranjat totul.
Armand zâmbea. Uneori chiar râdea. Armand avea un râs frumos, bogat, care
exprima întotdeauna gratitudine şi umor. Când râdea, arăta şi suna ca un muritor de
rând.
― Calmează-te, Daniel. Îţi bate îngrozitor inima. Mi se face frică.
Îi apărea o cută pe frunte, iar vocea îi devenea mai gravă, de milă.
― Spune-mi ce ţi-ar face plăcere, Daniel, şi-l vei avea. De ce tot fugi de-acasă?
― Minţi, ticălosule. Recunoaşte mai bine că voiai să revin. O să mă chinuieşti la
nesfârşit, nu-i aşa, apoi ai să te uiţi la mine cum mor şi o să ţi se pară interesant. E
adevărat ce spunea Louis. Asta vrei de la sclavii tăi muritori, să-i vezi cum mor, nu
contează nici atâtica pentru tine. O să te uiţi la cum mă schimb la faţă când o să-mi
trag sufletul.
― Recunosc limbajul lui Louis, spunea cu răbdare Armand. Te rog nu-mi mai
cita din cartea aceea. Mai degrabă aş vrea să mor eu decât să te văd pe tine murind,
Daniel.
― Atunci, dă-mi-o, pe toţi dracii! Dă-mi odată nemurirea! E-atât de aproape de
mine, la fel ca braţele tale.
― Nu, Daniel, tot acesta e răspunsul, mai degrabă mor eu decât să fac asta.
Dar chiar dacă nu Armand era la originea nebuniei a-cesteia care-l aducea mereu
acasă, era sigur că Armand ştia tot timpul pe unde se află. Şi auzea întotdeauna când
era chemat de Daniel. Sângele îi unea, era obligatoriu ― acele picături preţioase de
sânge fierbinte de nemuritor pe care le sorbea din când în când. Niciodată atât de
mult,
încât să-i producă lui Daniel altceva decât vise şi setea de eternitate, să facă să-i
danseze în faţa ochilor florile de pe tapet. În orice caz, n-avea nici un dubiu, Armand
îl regăsea întotdeauna.
ÎN PRIMII ani, chiar înainte de a fi făcut vreun schimb de sânge, Armand îl
urmărise pe Daniel cu abilitatea unui vrăjitor. Nu existase vreun loc pe pământ unde
Daniel să poată să se ascundă.
Cât de înspăimântător şi, totodată, îmbătător, fusese începutul, cu doisprezece ani
în urmă, la New Orleans, când Daniel făcuse primul pas într-o casă dărăpănată din
Cartierul Grădinilor şi pricepuse că era în bârlogul lui Lestat!
Plecase de la San Francisco de vreo zece zile, după ce o noapte întreagă stătuse
de vorbă cu Louis, vampirul, şi avusese confirmarea, teribilă pentru el, că tot ce i se
povestise era adevărat. Louis îl luase brusc în braţe şi-i demonstrase puterile sale
supranaturale, golindu-l aproape total de sânge, lăsându-l aproape mort. Urmele de>
pe gât îi dispăruseră, dar amintirea clipelor acelora îl adusese în pragul nebuniei.
Febril, uneori delirând, călătorea câte o sută-două de kilometri pe zi. Se oprea la
moteluri ieftine, se silea să ia ceva în gură, se ocupa de copierea benzilor interviului
pe care le trimitea apoi la un editor newyorkez, astfel încât cartea era aproape gata