Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

n-avea nici o importanţă. Nu conta decât intensitatea. Auzul meu era acum cam de un
milion de ori mai fin decât pe vremea când mă opream în mijlocul drumului şi-i
ascultam pe cei ghemuiţi în camerele lor, în întuneric, vorbind între ei, gândindu-se la
câte ceva, rugându-se, oricât de îndelung aveam chef şi oricât de amănunţit voiam.
Brusc se oprea orice contact cu exteriorul când îmi vorbea ea:
― Ti-am mai spus, Gabrielle şi Louis sunt în perfectă siguranţă. Cum îţi închipui
că le-aş face rău celor dragi ţie? Acum uită-te în ochii mei şi ascultă ce spun. Am lăsat
în viaţă mult mai mulţi decât e nevoie. Am făcut-o atât pentru tine cât şi pentru mine,
căci vreau să-mi văd imaginea reflectată în ochi de nemuritor şi să-mi aud copiii
vorbindu-mi. I-am ales pe cei pe care-i iubeşti tu, pe cei pe care-ai vrea să-i revezi.
Nu-ţi puteam răpi această mângâiere. Dar acum eşti cu mine şi trebuie să vezi şi să
înţelegi ce ţi se va dezvălui. Trebuie să faci dovadă de un curaj egal cu al meu.
Nu puteam să mai suport toate imaginile pe care mi le comunica ― micuţa Baby
Jenks, în ultimele ei momente oribile; clipa morţii fusese pentru ea doar un moment
de disperare, un film proiectat de creierul ei muribund? Nu puteam să mai suport. Şi
Laurent, camaradul meu de odinioară, consumat de flăcări pe pavaj; sau, pe partea
cealaltă a globului, la Neapole, Felix, pe care-l cunoscusem încă de pe vremea
Teatrului Vampirilor, în flăcări, mânat spre mare prin străzile vechi ale oraşului. Şi
atâţia alţii, prin lumea întreagă; i-am plâns pe toţi; am plâns pentru tot ce s-a-ntâmplat.
Suferinţă absurdă.
― Ce viaţă nenorocită, am zis în lacrimi, gândindu-mă la Baby Jenks.
― De aceea ţi-am arătat toate astea, a răspuns ea. De aceea le-am pus capăt vieţii.
Copiii întunericului nu mai există. De-acum o să fim înconjuraţi doar de îngeri.
― Dar ceilalţi? am întrebat. Ce s-a ntâmplat cu Armand?
Iarăşi auzeam vocile, bîzîitul acela care putea să se amplifice, devenind un
zgomot asurzitor.
― Vino acum, prinţul meu, mi-a şoptit ea. Tăcere. A întins mâinile şi mi-a atins
faţa. Ochii ei negri au devenit parcă şi mai mari, faţa albă căpătând brusc supleţe şi
moliciune. Dacă ţii cu tot dinadinsul, am să-ţi arăt ce s-a întâmplat cu cei care sunt
încă în viaţă, cei ale căror nume vor deveni la fel de legendare ca al tău şi al meu.
Legendare?
A întors încetişor capul; când închidea ochii parcă se petrecea un miracol, căci
viaţa îi dispărea complet de pe trăsături. Un lucru perfect, dar mort, gene fine, brune,,
curbate elegant. I-am privit gâtul; artera albastră de sub piele era aproape invizibilă,
brusc însă am văzut-o atât de bine de parcă voia cu tot dinadinsul să o văd. Dorinţa pe
care-o resimţeam era insuportabilă. Zeiţa, a mea! Am luat-o în braţe brutal, cu o forţă
care ar fi făcut praf orice muritoare. Pielea îngheţată părea impenetrabilă, dar dinţii
mei au străpuns-o şi-ntr-o clipă izvorul fierbinte clocotea din nou în mine cu furie.
Beznă. O pivniţă cu pereţi de cărămidă. Un coşciug de stejar fin lustruit.
Închizători de aur. Momentul magic: închizătorile se deschideau ca împinse de un arc
invizibil. Capacul se ridica, dând la iveală căptuşeala de satin. Se simţea un uşor
parfum oriental. Pe perna albă de satin, capul lui Armand, chipul lui serafic înconjurat
de bogatul său păr castaniu; îşi ţinea capul aplecat într-o parte şi-n ochi n-avea nici o
expresie, de parcă fiecare trezire era o veşnic nouă uimire. L-am văzut ridicându-se
din coşciug cu gesturi lente, elegante; gesturile comune nouă, căci suntem singurii
care ne ridicăm cu regularitate din coşciu-guri. L-am văzut închizând capacul,
traversând podeaua umedă de cărămidă, ducându-se spre alt coşciug. Pe acesta l-a
deschis cu respect, de parcă era un cufăr plin cu rare bogăţii. Înăuntru era un tânăr
care dormea; părea mort, dar visa. Visa o junglă pe unde umbla o femeie cu păr roşu,
o femeie pe care nu o vedeam foarte clar. Apoi o scenă cât se poate de bizară, ceva ce