Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

fugit de-acasă. Închide ochii şi doreşte-ţi-l. Nu trecuse mult şi uite-aşa, pe şosea
apăruse un copilandru, pe numele de Parker, care făcea autostopul. Se aflau la vreo
opt kilometri de un mare oraş din nordul regiunii Missouri. Un băieţandru drăguţ, cu
păr zburlit, lung şi negru, doar de vreo doisprezece ani, dar destul de înalt pentru
vârsta lui şi cu câteva fire în barbă, se lăuda că ar avea şaisprezece ani. Se urcase pe
motocicleta ei şi o luaseră prin pădure cu toţii. Apoi Baby Jenks se întinsese jos, lângă
el, foarte drăguţă, pe urmă, cranţ! se terminase cu Parker.
Fusese într-adevăr delicios, zemos, acesta ar fi cuvântul. Dar nu îşi dădea seama
dacă fusese cu adevărat mai bun decât hodorogii aceia. Cu ei parcă era mai amuzant.
Sânge de bătrâior cinstit, aşa-i zicea Davis.
Davis era un Mort negru, dar un negru al naibii de frumos, cel puţin, aşa-l vedea
Baby Jenks. Avea pielea uşor aurie, luciul oricărui Mort, numai că pe albi asta-i făcea
să pară tot timpul că stau în lumină fluorescentă. Pe deasupra, Davis avea şi gene
superbe, incredibil de lungi şi de dese. Se mai şi împodobea cu tot aurul pe care îl
găsea. Le lua victimelor toate obiectele de aur, inele, ceasuri, lanţuri.
Şi cât de mult îi plăcea lui Davis să danseze. Tuturor le plăcea să danseze. Dar
Davis îi întrecea pe toţi. Se duceau în cimitire să danseze, aproximativ pe la trei
noaptea, după ce se hrăniseră şi îşi îngropaseră victimele şi tot restul. Puneau enormul
radio-casetofon pe un mormânt şi dădeau volumul la maxim, îl ascultau pe Vampirul
Lestat urlând. "Marele Sabat", acesta era un cântec nemaipomenit pentru dans. Ah,
frăţioare, ce minunăţie să te răsuceşti şi să te-nvârteşti, şi să ţopăi prin aer sau, pur şi
simplu, să te uiţi la Davis în mişcare, sau la Killer în mişcare, sau la Russ care senvârtea
până cădea jos. Acesta mai zic şi eu dans al Morţilor vii.
Dacă băutorii de sânge din marile oraşe nu apreciau aşa ceva, erau într-o ureche.
Doamne! Ce n-ar fi dat să-i poată povesti lui Davis visul pe care-l tot avea de
când se dusese la Gun Barrel. Cum îi venise bum-bum! când rămăsese în caravana
maică-sii să o aştepte prima dată. Un vis atât de clar, cu gemenele roşcate, iar între ele
cadavrul acela înnegrit, cu pielea pârlită şi crăpată. Şi ce naiba era pe platourile acelea
din vis? Ah, da, pe unul era o inimă şi pe celălalt un creier, sfinte Hristoase! Şi-n jurul
cadavrului, şi al platourilor toţii oamenii aceia în genunchi. I se făcea pielea de găină.
Iar visul o tot urmărea de atunci. Îl avea, fir-ar să fie, doar ce-nchidea ochii şi-apoi
încă o dată chiar înainte de a se ridica de unde se pitise peste zi.
Killer şi cu Davis ar înţelege. Ei ar şti dacă însemna ceva. Erau dornici să o înveţe
totul.
Când trecuseră prima dată prin St. Louis, în drum spre sud, Banda părăsise
bulevardul şi o luase pe una dintre străzile acelea mari străjuite de porţi de fier, care
sunt numite la St. Louis "drumuri private". Îi spuseseră că acela era cartierul Central
West End. Baby Jenks apreciase grozav copacii aceia mari. Căci în sudul Texasului
nu sunt niciodată suficient de mulţi copaci mari. În sudul Texasului nu era mai nimic,
în general. Iar aici copacii erau atât de înalţi, că făceau boltă deasupra capului. Pe
străzi se-auzea fişâitul frunzişului în vânt, iar casele erau mari, cu acoperişuri ţuguiate
şi cu multe lumini înăuntru. Adăpostul de vampiri era o casă de cărămidă cu arcade
maure, cum zicea Killer.
― Nu te duce mai aproape, îi spusese Davis.
Killer râsese. El nu se temea de Morţii din oraşele astea mari. Killer murise de
şaizeci de ani, era bătrân. Ştia tot.
― Vor încerca să îţi facă rău, Baby Jenks, spusese el totuşi, împingându-şi
motocicleta încă un pic pe stradă.
Era un băiat cu faţa lungă, purta un cercel de aur la o ureche şi avea ochi mici,
gânditori.