Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

stânjenit. Sunt doar cel mai bătrân dintre cei pe care i-a cunoscut amicul tău Louis.
Mai sunt şi alţii. Nu le cunosc numele, rareori i-am văzut la faţă. Dar le simt prezenţa
din când în când. Ai putea zice că fiecare îl simte pe celălalt. Şi fiecare semnalizează:
"Nu te-apropia de mine."
În noaptea următoare îi oferise medalionul, amuleta, cum îi zicea el. Întâi,
depusese pe el un sărut, apoi îl frecase cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să-l încălzească.
Straniu ritual! Şi mai straniu era chiar obiectul în sine, cu litera "A" scrijelită pe el,
purtând înăuntru micul flacon cu sângele lui Armand.
― Uite, deschizi capacul dacă se apropie de tine. Spargi flaconul imediat. Vor
simţi puterea care te protejează. Nu vor îndrăzni...
― Oricum, o să-i laşi să mă ucidă. O ştii bine, spusese cu răceală Daniel. Lăsat
pe dinafară. Mai bine dă-mi puterea să mă apăr singur.
De atunci încolo nu se mai despărţise de medalion. Examinase cu atenţie, la
lumina becului, acel "A" şi toate gravurile din jur, doar pentru a descoperi că
reprezentau nişte siluete torsionate, unele mutilate, altele chinuindu-se în agonie,
unele zăcând moarte. De-a dreptul oribil. Dăduse drumul lanţului sub cămaşă, simţise
medalionul rece pe piept, oricum, nu mai era la vedere.
Totuşi, Daniel nu avea să mai vadă sau să mai simtă vreodată prezenţa unei alte
fiinţe supranaturale. Îşi amintea doar ca prin vis de Louis, de parcă fusese o
halucinaţie din cauza febrei. Armand era singurul şi unicul său oracol, zeul său
diabolic, iubitor şi nemilos.
Amărăciunea sa se adâncea zi după zi. Viaţa împreună cu Armand îl mistuia, îl
înnebunea. Erau ani de când nici măcar nu se mai gândise la familia lui, la prietenii cu
care obişnuia să se vadă. Se ocupase de trimiterea regulată a unor cecuri pentru rude,
dar ele nu mai reprezentau acum pentru el decât nişte nume pe o listă.
― Tu n-ai să mori niciodată, dar stai să te uiţi la mine cum mor, noapte de
noapte.
Ce certuri urâte, ce certuri teribile, după care Armand se prăbuşise, sfârşit, cu
ochii împăienjeniţi de mânie, punându-se apoi pe un plâns incontrolabil, de parcă şi-ar
fi amintit emoţii uitate, care ameninţau să-l distrugă.
― Nu o fac, nu pot s-o fac. Cere-mi să te ucid, mi-ar fi mai uşor decât asta. Nu
ştii ce pretinzi, habar n-ai. Nu înţelegi că nu e decât o nemaipomenită greşeală? Nu
vezi că oricare dintre noi ar da orice numai să trăiască o viaţă normală de muritor?
― Să renunţi la nemurire pentru o viaţă normală? Nu te cred. Asta e prima dată
când aud din gura ta o minciună atât de neruşinată.
― Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
― Nu da în mine. S-ar putea să mă omori. Eşti atât de puternic!
― Eu aş renunţa. Dacă n-aş fi un laş nenorocit, când decizia e de luat în serios,
dacă nu mi-ar fi în continuare cumplit de frică de moarte, chiar şi după cinci sute de
ani petrecuţi în acest vârtej.
― Nu, n-ai renunţa. Frica n-are nimic de-a face cu asta. Imaginează-ţi că ai fi
obligat să te întorci în secolul tău să trăieşti viaţa normală de muritor. Ai accepta să
pierzi toată experienţa actuală? Acest viitor în care te bucuri de o putere şi de un lux
cum nici Gingis Han n-ar fi visat? Şi chiar dacă laşi de o parte progresele tehnice. Teai
resemna să n-ai idee de destinul lumii? Ah, nu-mi spune c-ai putea.
Scenele astea nu dădeau niciodată nici un rezultat. Se terminau cu îmbrăţişarea
obişnuită, cu sărutul fierbinte prin care făceau schimbul de sânge, cu pânza de vise
care îl acoperea ca o mare plasă, cu setea aceea de nestins! Te iubesc! Mai dă-mi! Da,
mai ia. Dar niciodată destul.
N-avea nici un rost.