Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

exprima.
Observase adesea că toţi nemuritorii erau iremediabil marcaţi de epoca în care se
născuseră. Aşa se petreceau lucrurile şi cu această nemuritoare străveche, ale cărei
cuvinte erau de o simplitate barbară sub tonul blând.
― Nu mă simt în apele mele, spuse el cu un pic de ezitare. De data asta,
supravieţuirea m-a costat ceva mai mult. De bună seamă că trupul s-a vindecat,
cunoaştem cu toţii miracolul acesta, spuse, ceva mai sarcastic. Dar îmi scapă ceva din
interpretarea prezentului. Simt o amărăciune cumplită, sunt în...
Se opri.
― ... bezna cea mai cumplită, completă ea.
― Exact. Niciodată nu mi s-a părut existenţa atât de lipsită de sens, adăugă el. Nu
mă gândesc neapărat la noi. Mă gândesc ― pentru a folosi cuvintele tale ― la toate
fiinţele de pe pământ. Nu-i aşa că-i un fel de glumă proastă? Să ai o conştiinţă, nu ţi se
pare o glumă proastă?
― Nu, îi răspunse ea. Nu-i aşa.
― Nu sunt de acord cu tine. Vrei să mă tratezi cu condescendenţă? Să-mi
povesteşti câte mii de ani ai trăit înainte ca eu să apar pe lume? Să te lauzi cu ceea ce
tu ştii, şi eu nu?
Iar îşi aminti de gheaţa care-l strivise, de durerea care-i cuprinsese toate
mădularele. Îşi aminti de glasurile nemuritorilor care-i răspunseseră la apel, de cei
care porniseră spre el să-l salveze şi fuseseră distruşi unul după altul de Akasha. Îi
auzise în ultimele lor clipe, chiar dacă nu-i văzuse! Şi când adormise ce însemnase
somnul? Visul despre gemene.
Ea întinse brusc mâinile şi i-o luă pe-a lui cu blândeţe. Parcă-i era strânsă într-o
menghine; el însuşi dăduse această impresie altora, mai tineri, în decursul anilor, dar i
se părea ciudat să-i vină rândul să simtă o astfel de putere copleşitoare.
― Marius, avem nevoie de tine acum, îi spuse ea cu căldură, îar ochii îi sclipiră o
clipă în lumina galbenă care venea pe uşa din spatele ei şi de la ferestrele din stânga şi
din dreapta.
― Pentru numele lui Dumnezeu, de ce?
― Nu glumi, îi răspunse ea. Intră. Trebuie să discutăm cât mai avem timp.
― Despre ce să discutăm? insistă el. Despre faptul că Mama ne-a lăsat în viaţă?
Eu cunosc deja răspunsul şi mă face să râd. E limpede că pe tine nu te poate distruge,
iar noi... noi suntem cruţaţi pentru că aşa vrea Lestat. Sper că-ţi dai seama, nu-i aşa?
Am fost cel care s-a ocupat de ea de două mii de ani încoace, care a protejat-o, care a
idolatrizat-o, iar acum m-a lăsat în viaţă doar pentru că e îndrăgostită de un novice
care n-are decât două sute de ani, doar pentru că-l adoră pe Lestat.
― Nu fi chiar aşa de sigur! spuse brusc Santino.
― Nu, spuse femeia. Nu e singurul motiv. Dar trebuie să luăm în consideraţie
multe lucruri...
― Sunt convins că ai dreptate, spuse el. Dar nu mai am inimă pentru nimic. Mi sau
dus toate iluziile, cum să spun, şi nici măcar nu ştiam că-s doar iluzii. Eram sigur
că am dobândit înţelepciunea! Era sursa mea principală de mândrie. Eram de partea
eternităţii. Când am văzut-o în criptă, am crezut că toate speranţele şi toate visurile
mele s-au realizat! Ea era vie sub aparenţa aceea de statuie. Vie, tot timpul cât eu am
jucat rolul de servitor, de sclav, de veşnic gardian al mormântului!
La ce bun să se explice? Zâmbetul ei crud, vorbele batjocoritoare, gheaţa
acoperindu-l. Întunericul îngheţat de după aceea, gemenele. Da, vai, gemenele. Asta
reprezenta miezul problemei, la fel ca şi toate celelalte lucruri, şi-şi dădu brusc seama
de vraja pe care o resimţise visând. Ar fi trebuit să îşi pună întrebarea asta mai de