Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

umeri: "E ziua în care te-ai născut pentru noi".
Fireşte, mi-a oferit o păpuşă, ca de obicei, o copie a mea, care, ca întotdeauna,
poartă haine identice cu ultima mea toaletă. Comandă în Franţa păpuşile astea, aşa
ţine să-mi comunice. Şi ce să fac cu ea? Să mă joc, ca şi cum aş fi copil?
"Vrei să spui ceva cu asta, scumpul meu tată? l-am întrebat astă-seară. Că o să
rămân o păpuşică pe veci?" Mi-a oferit vreo treizeci de păpuşi de-astea an după an,
dacă mă ajută memoria. Ori memoria numai la asta îmi foloseşte. Identice. În curând
n-aş mai avea loc de ele în dormitor dacă le păstram pe toate. Dar nu o fac. Le pun pe
foc mai devreme sau mai târziu. Şi le sparg capetele cu vătraiul. Mă uit cum focul le
consumă pletele. N-aş putea zice că-mi place să o fac. În definitiv, păpuşile sunt
frumoase. Şi seamănă într-adevăr cu mine. Cu toate astea, mi se pare a fi singurul gest
potrivit. Păpuşa se şi aşteaptă la asta. Ca şi mine. Acum mi-a mai adus una şi a rămas
în uşă, uitându-se la mine după ce mi-a dat-o, de parcă întrebarea mea l-ar fi rănit. Pe
faţă are o expresie atât de sumbră, că brusc îmi zic, acesta nu e Lestat al meu.
Ce n-aş da să-l urăsc. Să-i urăsc pe amândoi. Dar mă dezarmează cu slăbiciunile
lor, nu cu puterea pe care o au. Sunt atât de iubitori! Şi atât de plăcuţi la vedere. Mon
Dieu, cum se lasă prinse în mrejele lor toate femeile!
Cum stătea şi se uita la mine, examinând păpuşa, l-am întrebat sec:
― Îţi place ceea ce vezi în faţa ochilor?
― Nu-i aşa că nu le mai doreşti? a şoptit el.
― Tu le-ai mai dori, l-am întrebat eu, dacă ai fi în locul meu? Expresia lui a
devenit şi mai sumbră. Niciodată nu l-am mai văzut aşa. Parcă i-a luat chipul foc,
pare-mi-se că a clipit ca să mă vadă. El, care are o vedere perfectă. M-a lăsat şi s-a
întors în salon. Eu m-am dus după el. Adevărul e că nu suportam să-l văd în halul
acela, dar am continuat: Ţie ţi-ar mai plăcea, l-am întrebat, dacă ai fi în locul meu? Sa
uitat la mine cu ochi de om speriat, el un bărbat de un metru optzeci, iar eu nici
măcar jumătate. Nu-i aşa că mă consideri frumoasă? l-am întrebat. A trecut pe lângă
mine, spre hol, şi a dat să iasă pe uşa din spate. Dar l-am ajuns din urmă. L-am apucat
de mânecă pe palier. Răspunde-mi! i-am zis. Uită-te la mine. Ce vezi?
Era foarte tulburat. Am crezut că o să se desprindă, că o să râdă şi o să-mi fluture
obişnuitele discursuri. În loc de asta, s-a lăsat în genunchi în faţa mea şi m-a strâns la
piept cu amândouă braţele. M-a sărutat brutal pe gură.
― Te iubesc, a şoptit. Te iubesc!
Parcă-mi arunca un blestem, aşa a vorbit, apoi mi-a recitat câteva versuri:
Acoperă-i chipul;
Îmi arde privirea;
a murit tânără.
Cred că-s din Webster, sunt aproape sigură. Dintr-una din piesele pe care le adoră
Lestat. Mă-ntreb... oare lui Louis or să-i placă versurile astea? De ce nu? Doar trei,
dar încântătoare.
JESSE închise lent jurnalul. Îi tremura mâna. Ridică păpuşa şi o ţinu la piept,
Iegănând-o, rămânând sprijinită cu spatele de peretele pictat.
"Claudia", şopti.
O durea capul îngrozitor, dar asta n-avea nici o importanţă. Lumina lămpilor cu
petrol era atât de dulce, atât de deosebită de asprimea luminii electrice. Rămase
nemişcată, mângâind păpuşa cu degetele cum pipăie orbii lucrurile, să-i simtă părul
mătăsos, rochiţa apretată. Se auzi din nou cum bate pendula, sunetul răsună prin toate
camerele. Nu trebuie să leşine aici. Trebuie să facă efortul de a se ridica. Să ia