Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

de pe noptieră era gol. Mai era cineva în cameră.
Se întoarse cu faţa în sus. Se strecura lumină prin perdelele subţiri. Da, acolo. Era
un copil, o fetiţă. Stătea pe scaunul de lângă perete.
Jesse îi văzu perfect conturul capului, părul lung, blond, rochia cu mâneci
bufante, picioarele care atârnau, care nu atingeau podeaua. Încercase să îşi
concentreze privirea. Un copil... nu era cu putinţă. Fantomă. Nu. Ceva care ocupa
spaţiul. Ceva răuvoitor. Plutea în aer o ameninţare... Copilul o privea.
Claudia.
Se ridică cu greu din pat, aproape căzând, cu geanta bine strânsă la piept, şi se
strecură spre uşă, pe lângă perete. Fetiţa se ridică şi ea. I se auzeau limpede paşii pe
covor. Senzaţia de primejdie creştea. Copilul se mişcă în dreptul luminii de la
fereastră, înaintând spre Jesse, şi-i deveniră vizibili ochii albaştri, obrajii rotunzi,
braţele mici goale.
Jesse scoase un urlet. Strângând geanta la piept, se repezi orbeşte spre uşă. Se
agăţă de mâner şi de lanţul de siguranţă, îngrozită, fără să-ndrăznească să privească
peste umăr. Urla fără să îşi mai dea seama ce face. Cineva o striga de pe partea
cealaltă a uşii, în sfârşit, reuşi să deschidă uşa şi să iasă, împleticindu-se, pe culoar.
Era multă lume în jur, dar nimeni n-o putuse împiedica să fugă din cameră. Apoi
cineva o ajută să se ridice, căci iarăşi căzuse. Altcineva îi aduse un scaun. Se puse pe
plâns, silindu-se să nu mai ţipe, totuşi incapabilă să se oprească, şi continuă să strângă
cu amândouă mâinile poşeta în care se găseau păpuşa şi carnetul.
Când sosi ambulanţa, refuză să-i dea drumul din braţe. La spital îi dădură
antibiotice, sedative, tot felul de medicamente capabile să înnebunească pe oricine.
Stătea în pat ghemuită ca un copil, cu poşeta lângă ea, sub cuvertură. Dacă infirmiera
o atingea măcar, se trezea imediat.
La sosirea lui Aaron Lightner, după două zile, i-o dădu lui. Nu se simţea bine
când se urcă în avionul de Londra. El fu acela care ţinu poşeta pe genunchii lui şi care
o înconjură cu atâta bunătate, calmând-o şi îngrijind-o pe tot timpul zborului spre casă
în vreme, ce ea dormea sau se trezea din când în când. Doar cu un pic înainte de a
ateriza îşi dădu seama că-şi pierduse superba ei brăţară de argint. Închise ochii şi
plânse în tăcere. Pierduse brăţara de la Mael.
I SE retrase misiunea.
Ştia ce-o să se întâmple încă dinainte de a i se spune. Era prea tânără pentru
munca asta, îi ziseră, n-avea suficientă experienţă. Faptul că o trimiseseră fusese
greşeala lor. Pur şi simplu, dacă continua era în primejdie. De sigur că ceea ce
realizase era de o "imensă valoare". Spiritul cu care se confruntase, dispunea de o
putere fantastică. Spiritul unui vampir distrus? De ce nu, perfect posibil. Telefonul
care sunase, ei bine, existau multe rapoarte care semnalau acest gen de fenomen ―
duhurile aveau la dispoziţie tot felul de mijloace de "comunicare" sau de inducere a
fricii. Mai bine să se odihnească acum, să nu se mai gândească la nimic. Aveau să
continue alţii misiunea.
În privinţa jurnalului, mai conţinea câteva note, dar nici una mai semnificativă
decât ceea ce citise ea însăşi. Psihometriştii care studiaseră păpuşa şi mătăniile nu
descoperiseră nimic. Toate lucrurile acestea aveau să fie puse cu grijă la păstrare. Dar
Jesse era obligată să îşi mute gândul de la ele imediat.
Jesse căută argumente. Se rugă de ei să o lase să continue. Făcu şi o scenă, în cele
din urmă. Dar era ca şi cum s-ar fi adresat Vaticanului. Într-o bună zi, peste vreo zece
ani sau, poate, peste douăzeci, avea să i se permită din nou să se ocupe de domeniul