Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

clipa când începea corul să cânte. Printre lacrimi, am văzut altarul strălucitor. Am
văzut icoana Fecioarei, un pătrat auriu deasupra florilor; am auzit un Ave Maria şoptit
ca în vis. I-am auzit pe preoţii de la Notre Dame din Paris cântând "Salve Regina".
Vocea ei îmi parvenea la fel de clară şi de impunătoare ca înainte, de parcă mi se
înşuruba drept în creier. Desigur că şi asupra muritorilor avea acelaşi efect de infinită
intensitate. Mesajul în sine nu era exprimat în cuvinte, dar esenţa lui era aceeaşi: o
nouă eră era pe punctul de a se naşte, o lume nouă în care cei asupriţi şi cei răniţi
aveau să cunoască, în cele din urmă, pacea şi dreptatea. Femeile şi copiii erau
îndemnaţi să se răscoale şi să-i ucidă pe bărbaţii din sat. Toţi bărbaţii trebuia să fie
ucişi, doar unul dintr-o sută lăsat în viaţă, toţi copiii de sex masculin trebuia să piară,
doar unul dintr-o sută să trăiască. Pacea pe pământ urma să se instaureze imediat după
ce se împlinea porunca; nu avea să mai fie nici un război, iar bogăţia şi îndestularea
aveau să domnească în tot locul.
Nu mă mai puteam mişca, nici nu-mi puteam exprima groaza. Cuprins de panică,
am auzit ţipetele isterice ale femeilor. În jurul meu cerşetorii adormiţi se ridicau din
învelitorile lor, doar pentru a se trezi împinşi la zid, ucişi la fel ca cei din templul lui
Azim.
Pe drum se auzeau doar urlete. Vedeam ca prin vis oameni alergând în toate
direcţiile. Ieşeau de prin case doar ca să cadă în noroi. În depărtare, pe şosea, camioanele
luau foc, roţile scrîşneau pe măsură ce şoferii pierdeau controlul volanului.
Maşinile se ciocneau unele de altele. Explodau rezervoarele de benzină; noaptea era
iluminată de o mie de flăcări. Alergând din cocioabă în cocioabă, femeile îi
înconjurau pe bărbaţi şi dădeau în ei cu ce nimereau. Mai cunoscuse oare vreodată
satul acesta de cocioabe atâta vitalitate ca acum, când servea la aducerea morţii?
Iar ea, Regina Cerurilor, se ridicase şi plutea în aer, deasupra acoperişurilor de
tablă, o simplă siluetă fragilă, delicată, dând impresia că arde pe fondul norilor negri,
de parcă era o văpaie albă.
Am închis ochii şi m-am lipit de zid, zgâriind cu unghiile piatra sfărâmicioasă.
Când te gândeşti că amândoi eram tari ca piatra. Dar nu eram făcuţi din piatră. Nu,
nicicând. Şi nu ne era defel aici locul! N-aveam nici un drept.
Chiar în timp ce plângeam, eram în continuare sub vraja ei; aveam senzaţia că
somnolam înconjurat de flori, că mă legăna o muzică lină, într-un ritm vrăjit. Un aer
călduţ îmi pătrundea în plămâni; sub tălpi simţeam vechea pardoseală de piatră.
Cu perfecţiunea unei halucinaţii, vedeam întinzându-mi-se la picioare coline verzi
unduioase ― un peisaj în care războiul şi privaţiunile nu mai existau, în care femeile
se deplasau libere şi fără frică, femei care chiar provocate nu aveau să facă uz de
violenţa caracteristică oricărui bărbat, împotriva voinţei mele, am întârziat în lumea
aceasta iluzorie, refuzând să aud cum cădeau cadavrele în noroi, cum atmosfera se
umplea de blestemele şi de ţipetele celor ucişi.
Fulgerări de imagini îmi desenau în faţa ochilor transformarea oraşelor, îmi
apăreau străzi pe care oamenii circulau fără frica de a fi prădaţi sau atacaţi; străzi pe
unde lumea se mişca fără grabă, fără disperare. Casele nu mai erau închise ca nişte
fortăreţe, grădinile nu mai aveau nevoie de ziduri.
― Ah, Marius, ajutor, am şoptit, văzând în continuare imagini halucinante, poteci
însorite străjuite de copaci pe o parte şi pe alta, câmpuri verzi nesfârşite. Te implor,
ajută-mă.
Apoi m-a cutremurat o altă viziune, spulberând vraja celei dintâi. Vedeam tot
câmpuri, dar nu mai era soare; acesta era un loc real, undeva în lume ― iar eu
priveam prin ochii cuiva care mergea drept înainte, cu o viteză incredibilă. Cine era
persoana aceasta? Care era destinaţia acestei fiinţe? Viziunea asta îmi era trimisă de