Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Am intrat în cadă şi le-am lăsat să mă spele. Mă stropeau cu apa delicios de
fiebinte, ceea ce era suficient ca toată murdăria să fie spălată, căci murdăria nu se
lipeşte realmente de noi, nu intră în piele. Mi-am dat capul pe spate, uitându-mă în
tavan şi permiţându-le astfel să-mi cureţe cu apă fierbinte şi părul.
Da, tot ceremonialul acesta era extrem de plăcut. Totuşi, niciodată nu m-am
simţit mai singur decât atunci. Mă lăsam hipnotizat de toate senzaţiile acestea
voluptuoase; pluteam. Deoarece, realmente, nu puteam face altceva.
Când au terminat, mi-am ales parfumurile care-mi conveneau şi le-am cerut să le
arunce pe celelalte. Le vorbeam în franţuzeşte, dar păreau să înţeleagă perfect. Mi-am
ales din lucrurile aduse ce-mi plăcea şi m-au îmbrăcat. Stăpânului casei îi plăcuseră
cămăşile fine de in, lucrate de mână, care-mi veneau puţin cam mari, şi pantofii, de
asemenea lucraţi de mână, care mi se potriveau destul de bine.
Am ales un costum gri dintr-o ţesătură fină mătăsoasă, cu o tăietură destul de
modernă. Şi bijuterii de argint. Un ceas bărbătesc de argint şi butoni de argint
încrustaţi cu mici diamante. Şi un ac de rever, tot cu diamante. Dar toate hainele
acestea mi se păreau atât de ciudate, de parcă îmi dădeam seama de conturul corpului
meu fără să mi-l simt, de fapt. În plus, această senzaţie de d6jâ vu. La fel ca şi acum
două sute de ani. Aceleaşi întrebări. De ce naiba se abătea asupra mea tot coşmarul
acesta? Cum să fac să pot controla situaţia?
M-am gândit o clipă dacă era cu putinţă să nu-mi pese de ce se întâmplă. Să mă
retrag şi să-i privesc pe muritori ca pe ceva străin care exista doar pentru ca eu să mă
pot hrăni. Cu câtă cruzime fusesem răpit din mijlocul lor! Dar unde-mi era oare
amărăciunea? Vechea scuză pentru cruzimea mea neîncetată? De ce mi-o
manifestasem veşnic asupra unor victime atât de derizorii? Viaţa nu mi se părea
derizorie, ah, niciodată, nici o viaţă. De fapt, aici era problema. De ce oare eu, care
eram în stare să ucid cu atâta dezinvoltură, mă dădeam înapoi din faţa perspectivei dea
vedea distruse tradiţiile preţioase ale oamenilor?
De ce mi se urca inima în gât? De ce simţeam tot timpul cum plâng pe dinăuntru,
de parcă eu însumi agonizam?
Poate că un alt monstru ar fi fost încântat de situaţie; un nemuritor scrântit şi fără
scrupule ar fi putut să-şi bată joc de ideile ei, dar să se strecoare în rolul de zeu la fel
de simplu cum mă băgasem eu în cada aceea parfumată.
Numai că libertatea aceasta nimic nu mi-o putea oferi, absolut nimic. Libertăţile
pe care mi le permitea ea nu-nsemnau nimic. Puterile ei erau, în definitiv, la fel ca
cele posedate de noi toţi, doar că la un alt grad. Ceea ce posedam cu toţii nu
transformase niciodată lupta cu sine într-o chestie uşoară; victorioşi sau învinşi, tot
aceleaşi chinuri suportam.
Nu se putea ca voinţa unei singure creaturi să supună o lume întreagă; trebuia să
reuşesc să dejoc planul acesta într-un fel sau altul, dacă îmi păstram calmul, aveam să
găsesc un mijloc.
Cu toate acestea, muritorii nu-ncetaseră să pricinuiască astfel de orori semenilor
lor; hoardele barbare terorizaseră continente întregi, distrugând totul în calea lor.
Poate că reacţia ei era doar tipic umană când plănuia cuceriri şi dominaţia lumii? Fără
importanţă. Mijloacele folosite pentru transformarea viselor în realitate erau întru
totul inumane!
M-ar fi apucat plânsul din nou dacă nu m-aş fi încăpăţânat să găsesc o soluţie;
fiinţele acestea tandre din jurul meu aveau să fie şi mai nenorocite şi cu mintea mai
zdruncinată dacă nu o găseam.
Când mi-am ridicat mâinile la faţă, nu s-au clintit de lângă mine. Îmi pieptănau
părul. Simţeam fiori pe ceafă. Brusc, tam-tamul sângelui lor prin vene mă asurzea.