Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

supranaturale care decretaseră că ei şi fraţii lor de pe tot globul trebuia să moară.
Fuseseră legaţi cu curele de piele, probabil propriile lor curele şi cele luate de la
alţii; femeile făcuseră bine legăturile. Gleznele le erau legate la o bună distanţă, ca să
nu poată să fugă sau să dea lovituri, dar să poată totuşi merge. Erau goi până la brâu şi
doar unul dintre ei tremura, atât de mânie cât şi de frică. Deodată a început să se
zbată. Ceilalţi doi s-au întors spre el, l-au privit, apoi au început să se zbată şi ei.
Dar masa de femei i-a înconjurat şi i-a silit să se aşeze în genunchi. Am simţit
cum urcă în mine o dorinţă puternică la vederea cărnii dezgolite în care tăiau curelele.
De ce era oare atât de excitantă scena asta? Mâinile femeilor, mâinile acelea crispate,
ameninţătoare, care puteau fi în acelaşi timp atât de mângâietoare, îi ţineau strâns. Nu
se puteau lupta cu atâtea femei. Incapabili de a se opune, s-au supus cu câte un suspin,
dar cel care începuse revolta s-a uitat la mine cu ochi acuzatori.
Demoni, diavoli veniţi din iad, asta îi citeam în minte; cine altcineva ar putea face
asemenea fapte în universul său? Vai, acesta e începutul unei epoci negre, a epocii
beznei celei mai profunde!
Dar dorinţa mea era insuportabilă. Ai să mori, iar autorul voi fi eu! Parcă a auzit,
parcă a înţeles. Apoi am perceput ura care se degaja din el contra femeilor, plină de
imagini de viol şi de răzbunare; m-a făcut să zâmbesc, dar îl înţelegeam. Îl înţelegeam
chiar perfect. Era atât de uşor să le dispreţuieşti pe femei, să fii scandalizat că
îndrăzniseră să ia rolul de duşman, duşmanul în lupta seculară dintre femei şi bărbaţi!
Răzbunarea însemna la rândul ei doar beznă, bezna cea mai profundă.
Am simţit degetele Akashei pe braţ. Imediat mi-a revenit senzaţia de profundă
fericire ― un adevărat delir. Am încercat să nu mă las cuprins de ea, dar am continuat
să simt acelaşi lucru. Dorinţa de sânge nu a dispărut. Acum mi se urcase până în gât.
Aproape că-i simţeam gustul.
Da, hai să ne bucurăm de moment; hai să trăim ficţiunea; hai să-ncepem
sacrificiul sângeros.
Femeile au căzut în genunchi în masă. Bărbaţii, deja îngenuncheaţi, s-au calmat,
ochii au început să li se înceţoşeze, buzele întredeschise să le tremure.
M-am uitat mai întâi la umerii muşchiuloşi ai celui dintâi, cel care se revoltase.
Mi-am imaginat, ca întotdeauna în astfel de momente, pielea aspră a gâtului lui când
mă voi apleca să o ating cu buzele, să o pătrund cu dinţii; nu mai era vorba de pielea
îngheţată a zeiţei, ci de o piele umană, fierbinte, sărată.
Da, iubitul meu. Ia-l. El este victima pe care o meriţi Acum eşti zeu. Ia-l. Ai idee
ce mulţi mai sunt?
Aveam impresia că femeile înţeleg. L-au ridicat când am păşit spre el; din nou, sa
zbătut puţin, doar un spasm al muşchilor când l-am cuprins cu braţele. Nu-mi ştiam
controla noile mele puteri, aşa că i-am strâns capul cam prea tare, de i-am auzit
crăpând oasele în clipa în care i-am pătruns artera cu dinţii. Moartea a intervenit
instantaneu, atât de lungă a fost prima sorbitură. Ardeam de nerăbdare. Acest corp
golit de sânge într-o secundă nu-mi potolise setea, nici pe departe!
Imediat am trecut la următorul, fiind atent să nu sorb iar totul dintr-o dată, să
cobor lent panta împreună cu el spre întuneric, cum făcusem de atâtea ori, să-i simt
palpitaţia sufletului. Da, să-i aud secretele o dată cu gustul sângelui în gură, înainte de
a înghiţi. Da, frăţioare, îmi pare rău, frăţioare. Apoi, făcând un pas nesigur, am
călcat pe cadavrul din faţa mea şi l-am strivit.
― Aduceţi-l pe ultimul.
Nici un fel de rezistenţă. Mă fixa senin, ca şi cum se aprinsese în el o lumină,
lumina credinţei sau a înţelegerii. L-am tras spre mine ― ia-o blând, Lestat ― aceasta
era adevărata fântână la care visam, acesta a fost omorul lent, perfect pe care-l