Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

dacă nu le respect, parcă te-am mai întrebat asta cândva?
A fost de-a dreptul surprins.
― Eşti realmente fiinţa cea mai dată naibii! a rostit în şoaptă. Mă faci să mă
gândesc la Alexandru cel Mare. Se zice că s-ar fi pus pe plâns când n-a mai avut alte
lumi de cucerit. O să te-apuci şi tu să plângi când nu vor mai fi reguli pe care să le
încâlci?
― Vai, veşnic există reguli de încălcat.
A râs încetişor.
― Pune cartea asta pe foc.
― Nu!
O clipă am privit unul la celălalt; apoi l-am luat în braţe, l-am strâns cu căldură la
piept şi i-am zâmbit. Habar n-am de ce am făcut-o, poate pentru că e atât de răbdător
şi de cinstit, pentru că se petrecuse cu el o profundă schimbare, cum se petrecuse cu
noi toţi, dar în cazul lui, ca şi în cazul meu, era vorba de o schimbare dureroasă,
crudă.
Avea de a face cu întreaga poveste a luptei dintre bine şi rău, pe care şi el o
înţelegea exact ca mine, căci el fusese cel care mă învăţase, cu atâţia ani în urmă, cum
să privesc lucrurile. El îmi spusese cum fiecare aveam să ne luptăm zi de zi cu aceste
întrebări şi cum soluţia cea mai simplă nu avea cum să ne convină, doar să ne umple
veşnic de spaimă.
Îl îmbrăţişasem şi pentru că îl iubeam, pentru că voiam să fiu în preajma lui, că
nu voiam să-l văd plecând imediat, furios sau dezamăgit.
― Dar de reguli ai să asculţi, nu-i aşa? m-a întrebat brusc.
Cu un amestec de ameninţare şi de sarcasm în voce. Poate şi cu un pic de
afecţiune.
― Fără îndoială! Iar am dat din umeri. Apropo, ai putea să-mi aminteşti care-s
regulile astea? Ah, da, să nu mai creăm alţi vampiri; să nu dispărem fără să păstrăm
contactul între noi; să mascăm cu grijă orice omor.
― Eşti un demon, Lestat, ştii asta? Eşti un puştan care face pe grozavul.
― Dă-mi voie să pun şi eu o întrebare, i-am zis şi i-am atins braţul cu pumnul.
Tabloul acela făcut de tine, Tentaţia lui Amadeo, care-i păstrat în pivniţele Ordinului
Talamasca...
― Da, ce-i cu el?
― N-ai vrea să-l capeţi înapoi?
― Ah, Doamne, nici gând. E o pânză lugubră, zău aşa. Din perioada mea neagră,
s-ar putea zice. Dar aş dori să-l scoată din pivniţă. Să-l atârne undeva în holul de la
intrare, poate... Într-un loc mai decent...
Am izbucnit în râs.
Deodată a devenit serios. Plin de suspiciune.
― Lestat! s-a răstit brusc.
― Da, Marius.
― Lasă-i în pace pe cei din Ordinul Talamasca!
― Sigur că da! Iar am dat din umeri. Iar am scos un zâmbet. De ce nu?
― Nu glumesc, Lestat. Sunt foarte serios. Nu te amesteca în treburile lor. M-ai
înţeles sau nu?
― Marius, ai fost foarte explicit. Ai auzit? Bate miezul nopţii. Pe la ora asta fac
regulat un tur al Insulei Nopţii. Vii cu mine?
N-am aşteptat răspunsul. L-am auzit doar scoţând unul dintre oftaturile acelea
minunate şi îngăduitoare, pe care i le cunoşteam atât de bine.