Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vadă lumina torţei. Ce se întâmplă cu mine?"
Ţipetele au devenit din ce în ce mai puternice; apoi s-a prăbuşit peste rege, pe
care l-a implorat, terorizată, să o ajute, "Enkyl, scumpul meu, nu muri, ajută-mă!" şi a
continuat cu tot felul de rugăminţi, cum face fiecare la disperare. Apoi, privindu-l, s-a
petrecut cu ea o schimbare înfricoşătoare, s-a repezit la rege de parcă era o fiară înfometată
şi a început să-i lingă sângele de pe gât şi de pe piept.
Khayman nu mai văzuse în viaţa lui un lucru atât de bestial. Parcă era o leoaică a
deşertului, sorbind sângele unui mic animal ucis. Avea spatele arcuit, genunchii aduşi
în sus, şi trăgea de corpul bietului rege prăbuşit, să-i pătrundă artera de la gât.
Lui Khayman i-a scăpat torţa din mână. S-a dat înapoi spre uşa deschisă. Dar
tocmai când se hotărâse să o ia la goană, ca să se salveze, a auzit vocea regelui, care-i
vorbea soţiei. "Akasha, spunea el. Regina mea." Iar ea, ridicându-se, tremurând,
plângând, se holba la propriul ei trup, la cel al regelui, la pielea ei total netedă, la a lui,
purtând încă rănile de la pumnale.
"Khayman! a strigat ea. Dă-mi repede pumnalul tău. Dă-mi-l. Căci ei au plecat cu
toate armele. Pumnalul. Trebuie să mi-l dai imediat."
Khayman s-a supus imediat, deşi era convins că o să-l vadă pe rege murind o dată
pentru totdeauna. Doar că regina şi-a tăiat propriile încheieturi ale mâinilor cu pumnalul
şi a lăsat sângele să-i curgă peste rănile soţului ei, observând că le vindecă.
Urlând de bucurie, l-a mânjit cu sânge pe toată faţa rănită.
Rănile regelui s-au vindecat îndată. Khayman a văzut asta cu ochii lui, a văzut
cum i s-au închis rănile cele mai adânci. Apoi l-a văzut pe rege mişcându-şi mâinile
încolo şi-ncoace, agitându-le în toate direcţiile. Cu limba a început să lingă tot sângele
vărsat de Akasha, care-i curgea pe faţă. Apoi, aşezându-se şi el în aceeaşi poziţie de
animal, pe care o adoptase cu puţin înainte regina, şi-a îmbrăţişat soţia şi i-a înfipt
dinţii în gât.
Khayman văzuse destul. La lumina aceea pâlpîitoare a torţei căzute, cele două
siluete palide se transformaseră în monştri, deveniseră demoni în faţa lui. S-a retras cu
spatele din casă şi tot aşa până la zidul grădinii. Acolo se pare că şi-a pierdut
cunoştinţa, ultimul lucru pe care l-a mai simţit fiind iarba mângâindu-i obrazul.
Când s-a trezit, era întins pe o canapea aurită în camera reginei. În tot palatul nu
se auzea nici un zgomot. A băgat de seamă că avea alte haine, că fusese spălat pe faţă
şi pe mâini, că lumina era foarte slabă şi că se simţea un dulce miros de tămâie, iar
uşile dinspre grădină erau larg deschise, de parcă nu mai era nimic înfricoşător afară.
În întuneric, lângă el, îl vegheau regele şi regina; doar că nu mai erau aceiaşi. Lui
i-a venit să urle, simţea că avea să urle la fel de tare ca toţi ceilalţi, dar regina l-a
calmat.
"Khayman, dragul meu Khayman, i-a spus ea, dându-i înapoi pumnalul lui cu
mâner aurit. Ne-ai servit cu credinţă."
Aici Khayman s-a oprit din povestire. Ne-a spus doar: "Mâine seară, după apusul
soarelui, veţi vedea cu ochii voştri ce s-a întâmplat cu ei. Căci numai atunci, când
dispare toată lumina cerului, îşi fac apariţia în camerele palatului, şi veţi vedea şi voi
ceea ce am văzut eu."
"Dar de ce numai noaptea? am întrebat noi. Ce înseamnă asta?"
Aşa se face că ne-a spus că la nici măcar o oră după ce se trezise el, chiar înainte
să se ridice soarele, începuseră să se retragă de lângă uşile deschise şi să ţipe că-i
supără lumina. Fugiseră deja de torţe şi de lămpi, dădeau impresia că sunt urmăriţi de
lumina zorilor şi că nu-i loc în palat unde să se ascundă.
Au părăsit pe furiş palatul, acoperiţi cu haine până peste ochi. Fugeau cu o viteză
pe care nici un om n-ar fi putut să o atingă. Fugeau spre marile morminte ale vechilor