Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Eşti aici, Lestat. Scosese magnetofonul, îl pusese jos, pusese prima bandă şi
dăduse drumul vocii blânde a lui Louis în camera aceea plină de umbre. Ore în şir, se
auziseră.
Apoi, chiar înainte de venirea zorilor, văzuse o siluetă în hol. Era limpede că
silueta voise să fie văzută. Observase faţa aceea copilăroasă în lumina lunii şi părul
castaniu. I se cutremurase pământul sub picioare şi-l cuprinsese întunericul. Ultimul
cuvânt rostit fusese numele Armand.
Ar fi trebuit să moară atunci. Oare ce capriciu al sorţii îl salvase?
Se trezise într-o celulă întunecoasă şi umedă. Pe pereţi şiroia apă. Pipăind prin
întuneric, dăduse de o fereastră zidită şi de o uşă blindată.
Dar care-i era răsplata că dăduse de un alt zeu al panteonului secret ― de
Armand, cel mai vârstnic dintre nemuritorii descrişi de Louis, Armand, căpetenia
vampirilor din Parisul secolului al nouăsprezecelea, cel ce condusese Teatrul
Vampirilor, care îi comunicase lui Louis teribilul secret ― că nu se ştia nimic despre
originile lor.
Daniel zăcuse în această închisoare timp de vreo trei zile şi trei nopţi. Imposibil
de precizat. Fusese foarte aproape de moarte, asta era sigur, îngreţoşat de mirosul
propriilor excremente şi înnebunit de insecte. Dar era animat de o fervoare de-a
dreptul mistică. Se apropia din ce în ce mai mult de adevărurile sumbre şi palpitante
pe care i le dezvăluise Louis. În această stare de semiconştienţă, îl visase pe Louis,
Louis vorbindu-i în cămăruţa aceea murdară din San Francisco, spunându-i din
totdeauna au existat fiinţe ca noi, din totdeauna, Louis îmbrăţişîndu-l, Louis cu ochii
lui verzi brusc întunecându-se când îl lăsase pe Daniel să-i vadă caninii tăioşi.
A patra noapte Daniel se trezise şi înţelesese că nu mai era singur în celulă. Uşa
deschisă dădea spre un culoar. De undeva se auzea curgând apă, de parcă era vorba de
un adânc canal subteran. Încetul cu încetul ochii i se obişnuiseră cu lumina verzuie
care venea dinspre uşă şi apoi remarcase o fiinţă palidă sprijinită de zid.
Purta un costum negru impecabil, o cămaşă albă apre-tată ― era imitaţia perfectă
a unui om din secolul al douăzecilea. Părul castaniu era tuns scurt, doar unghiile îi
sclipeau uşor, chit că lumina era slabă. Ca un cadavru numai bun de pus în coşciug,
atât de bine era aranjat, pregătit.
Vocea fusese blândă, cu o urmă de accent. Nu părea european; mai dur şi mai
mângâietor în acelaşi timp, ceva mai degrabă arăbesc sau grecesc, cam asta era
melodia intonaţiei. Vorbele erau spuse cu grijă, fără mânie.
― Pleacă. Ia-ţi şi benzile de magnetofon. Sunt acolo, lângă tine. Am aflat de
cartea pe care o scrii. Nimeni n-o să creadă nici o vorbă. Acum pleacă şi ia toate astea.
Deci n-ai să mă omori. Şi nici nu mă transformi în unul de-al vostru. Gânduri
idioate, disperate, dar nu era în stare să şi le ţină în frâu. Văzuse ce-nseamnă puterea
lor! Nu încăpeau aici nici minciuni, nici şmecherii. Şi îşi dăduse seama că plânge, ca
un copil, atât era de slăbit de frică şi de foame.
― Să te transform în unul de-al nostru? Accentul se îngroşase, vorbele erau
cântate. De ce aş face-o? îşi îngustase ochii. N-aş face asta nici măcar unuia pe care laş
considera cel mai mare duşman, pe care aş vrea să-l văd părpălindu-se în iad! De ce
i-aş face-o unui biet idiot inocent ― ca tine?
Pentru că o vreau. Vreau să trăiesc veşnic. Daniel se ridicase, stătea acum pe
picioarele proprii, chinuindu-se să-l vadă mai bine pe Armand. Undeva în josul
holului ardea un bec slab. Vreau să rămân cu Louis şi cu tine.
Râsese, adânc, blând. Dar batjocoritor.
― Înţeleg acum de ce te-a ales confident. Eşti naiv şi superb. Dar ştii, s-ar putea
să te fi ales doar pentru frumuseţe. Tăcere. Ai ochi de o culoare neobişnuită, aproape