Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Asta-l chinuia pe Armand care nici măcar nu încerca să îşi ascundă suferinţa.
― Crezi că pe mine nu mă îngrozeşte? îl întrebase Daniel, scrutându-i faţa palidă.
Câţi ani mai am de trăit? Poţi tu să-mi spui doar privindu-mă? Spune-mi.
Altă dată, când îl trezise din somn la Port-au-Prince, Armand avea chef să discute
despre război. Ce gândeau realmente despre război oamenii acestui secol? Ştia oare
Daniel că pentru Armand toată povestea asta cu nemurirea începuse foarte devreme,
când nu era decât un băieţan-dru? Şaptesprezece ani avea, iar pe vremea aceea asta
însemna foarte, foarte puţin. La şaptesprezece ani în secolul al douăzecilea băieţii erau
adevăraţi monştri; le creştea barbă, aveau păr pe piept, dar tot copii erau. Pe vremea
lui nu fusese aşa. Iar copiii munceau pe-atunci ca şi cum ar fi fost adulţi.
Dar se îndepărta de subiect. Problema era că Armand nu cunoştea sentimentele pe
care le resimţea un bărbat. Nu le cunoscuse niciodată. Fireşte, cunoscuse plăcerile
trupeşti, asta făcea parte din moravurile timpului. Pe atunci nimeni nu-şi închipuia că
pe copii nu i-ar interesa plăcerile trupului. Dar cunoştea foarte puţin violenţa
veritabilă. Dacă ucidea, era pentru că devenise vampir; pentru că sângele^ era atât de
gustos. Dar de ce erau bărbaţii atât de fascinaţi de război? De unde le venea pasiunea
asta de a se înfrunta între ei cu o armă în mână? Ce era nevoia asta fizică de a
distruge?
Câteodată Daniel îşi dădea silinţa să-i răspundă: pentru unii era vorba de nevoia
de a-şi afirma propria existenţă prin exterminarea celuilalt. Desigur că Armand
cunoştea tentaţia asta.
― Ştiu! Ştiu! Ce contează că ştii, dacă nu înţelegi? răspunsese Armand cu
febrilitate şi cu un accent mai marcat din pricina agitaţiei. Dacă nu poţi să legi o
percepţie de alta? Nu vezi, eu asta nu reuşesc să fac.
Când se dusese după Daniel la Frankfurt, îl frământa natura istoriei,
imposibilitatea de a pune pe hârtie o explicaţie coerentă a evenimentelor fără să nu
produci o înşiruire mincinoasă. Imposibilitatea de a construi adevăruri prin
generalităţi, imposibilitatea de a învăţa fără a face apel la ele.
Din când în când aceste întâlniri nu erau complet egoiste. Într-un han din Anglia,
îl sculase din somn vocea lui Armand care îi spunea să iasă din clădire imediat. În mai
puţin de o oră hanul fusese mistuit de foc.
Altă dată, aflându-se într-o puşcărie newyorkeză, unde ajunsese pe motive de
beţie şi vagabondaj, fusese scos de acolo de Armand care plătise cauţiunea şi care
arăta la fel de uman ca oricine, cum se întâmpla întotdeauna, după ce se hrănea. Se
dăduse drept un tânăr avocat, îmbrăcat într-o haină de tweed şi pantaloni de stofă. Îl
dusese apoi pe Daniel într-o cameră la hotelul Carlyle, unde îl lăsase să doarmă până
la trezirea din beţie, făcându-i cadou o valiză plină de haine noi şi lăsându-i un
portofel plin de bani ascuns într-unui din buzunare.
În fine, după vreun an şi jumătate de existenţă delirantă, Daniel începuse la
rândul lui să-i pună întrebări lui Armand. Cum era de fapt viaţa la Veneţia pe vremea
lui? Uită-te la filmul ăsta, care se petrece în secolul al optsprezecelea, spune-mi ce nui
corect.
Dar Armand, în mod ciudat, rămânea mut.
― Nu pot spune nimic din toate astea, căci n-am nici un fel de experienţă. Vezi
tu, eu am extrem de puţine capacităţi de sinteză; mă descurc în prezent cu viteza fulgerului.
Mă-ntrebi cum era Parisul? Eu îţi pot eventual răspunde dacă a plouat sau nu
la Paris în noaptea de 5 iunie 1793.
Totuşi, în alte momente vorbea cu fraze rapide despre ceea ce-l înconjura, de
incredibila curăţenie din acest secol, de oribila viteză a schimbărilor.
― Uită-te la toate invenţiile astea fantastice, cum ar fi vaporul cu aburi sau