Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Într-o clipă s-a stârnit vântul. Urla prin curte şi fluiera pe coridoarele palatului. Sau
rupt draperiile, s-au trântit uşile, s-au spart vazele fragile. Regina era terorizată
simţind cum o învăluia. Prin aer au început să zboare diverse obiecte mici. Duhurile
au măturat, de pildă, bibe-lourile de pe masa ei de toaletă şi le-au aruncat spre ea;
Regele era lângă ea, încercând să o apere; cât despre Khayman, acesta îngheţase de
groază.
În acelaşi timp, noi ştiam că duhurile nu pot face mai mult decât asta, că nu
puteau să o ţină aşa la nesfârşit. Dar înainte ca demonstraţia să se oprească, Khayman
i-a implorat pe rege şi pe regină să retragă ordinul de execuţie. Aceştia l-au retras pe
loc.
Imediat Mekare a poruncit cu mare pompă duhurilor să se potolească, ştiind, de
altfel, că îşi consumaseră toate forţele. S-a lăsat tăcerea, iar sclavii îngroziţi s-au
repezit să culeagă de pe jos obiectele împrăştiate.
Regina era impresionată la culme. Regele încerca să-i explice că el mai văzuse
spectacolul acesta şi că nu i se întâmplase nimic rău; dar în inima reginei ceva foarte
profund fusese atins. Nu avusese niciodată ocazia să asiste la vreo manifestare
supranaturală, iar acum rămăsese mută de uimire. Pentru prima dată, în sufletul acela
îngheţat se aprinsese o scânteie adevărată. Atât de imens şi de bine înrădăcinat fusese
scepticismul ei secret, încât miracolul a-cesta minuscul fusese pentru ea o revelaţie
enormă, de parcă şi-ar fi văzut zeii cu ochii ei.
I-a îndepărtat pe rege şi pe Khayman. Voia să vorbească de una singură cu noi.
De fapt, ne-a implorat, cu lacrimi în ochi, să vorbim din nou cu duhurile, ca să le audă
şi ea.
A fost un moment extraordinar, căci în clipa aceea am simţit, ca în clipa în care
atinsesem tăbliţa de argilă, un amestec de bine şi de rău care părea mai primejdios
decât răul însuşi.
Fireşte, i-am explicat noi, nu le puteam face pe duhuri să vorbească în aşa fel, ca
să înţeleagă şi ea. Mai bine să ne dea nişte întrebări la care i-ar putea răspunde.
Imediat i-a dat drumul.
Erau aceleaşi întrebări pe care le pun dintotdeauna toţi oamenii vracilor,
vrăjitoarelor şi sfinţilor. "Unde este colierul pe care l-am pierdut când eram copil? Cea
vrut să-mi spună mama în noaptea când a murit şi când nu mai putea vorbi? De ce
nu mă poate suferi sora mea? O să ajungă la maturitate băiatul meu? O să fie curajos
şi puternic?"
Cum ne luptam pentru viaţa noastră, ne-am păstrat calmul şi le-am pus duhurilor
aceste întrebări, flatându-le şi îndemnându-le să ne dea atenţie, şi am obţinut răspunsuri
care au zdruncinat-o pe Akasha. Duhurile cunoşteau numele surorii ei, ca şi pe al
fiului ei. În faţa acestor realizări simple părea gata să îşi piardă minţile.
Atunci, Amel, spiritul cel rău, s-a manifestat şi el ― gelos pe tot ce se întâmpla
fără participarea lui ― şi i-a aruncat în poală Akashei colierul de care vorbise, un
colier pierdut la Uruk. Pentru ea asta a fost ultima lovitură. Parcă fusese lovită de
trăsnet. S-a pus pe plâns, cu colierul acela în mână. Apoi ne-a rugat să punem duhurilor
câteva întrebări mai serioase, ale căror răspunsuri erau foarte importante pentru ea.
Da, i-au răspuns ele, zeii sunt o invenţie a poporului ei, numele folosite în
rugăciuni nu contează. Duhurilor le plăceau, pur şi simplu, muzica şi ritmul
limbajului, cum s-ar spune, forma cuvintelor. Existau şi duhuri rele cărora le plăcea să
le facă rău oamenilor, de ce nu? Existau şi duhuri bune care ţineau la oameni. Aveau
să-i vorbească Akashei dacă noi părăseam regatul? Nu, nicicând. Uite, acuma
vorbeau, iar ea nu le auzea, ce puteau ele să facă? Dar, desigur, şi-n regatul acesta
existau vrăjitoare care le auzeau, aveau să le transmită acelora să vină imediat la curte