Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

cineva; era extrem de puternică, imposibil de ignorat. Cu ce scop?
Viziunea s-a evaporat la fel de iute pe cât venise.
Eram înapoi printre arcadele palatului dărâmat, printre cadavrele împrăştiate
peste tot; mă uitam pe poarta deschisă la siluetele care fugeau; auzeam ţipete ascuţite,
încărcate de bucurie şi de triumf.
Ieşi de-acolo, războinicul meu, ieşi la vedere. Vino lângă mine.
Era în faţa mea, îmi întindea braţele. Doamne, ce îşi imaginau oamenii aceştia că
aveau în faţa ochilor? O clipă am rămas nemişcat, apoi am pornit spre ea, ca în transă,
ascultător, sub privirea plină de adoraţie a femeilor, care au căzut în genunchi în faţa
noastră când ne-am atins. I-am simţit mâna strângându-mi-o tare pe a mea; mi-am
simit inima galopând. Akasha, totul e minciună, o îngrozitoare minciună. Aici, răul
lăsat în voia lui va da roade timp de secole.
Brusc, lumea s-a răsturnat. Nu mai aveam picioarele pe pământ. Mă luase în braţe
şi pluteam pe deasupra acoperişurilor de tablă, iar femeile de sub noi ne salutau, fluturau
din mâini, îşi prosternau frunţile în noroi.
"Priviţi miracolul, priviţi Maica, Maica şi Îngerul ei..."
Apoi, într-o secundă, satul a rămas în urmă, ca un mic punct luminos sub noi,
toată mizeria de-acolo transformată în petice de imagine, iar noi călătoream din nou
purtaţi de vânt.
M-am uitat înapoi, încercând în zadar să localizez satul ― o întindere de mlaştini
întunecoase, în apropiere luminile unui oraş, o şosea ca o panglică subţire pe care încă
mai ardeau camioanele răsturnate. Dar ea avea dreptate, într-adevăr, locul nu conta.
Orice urma să se întâmple era de-acum început, iar eu nu ştiam cum ar fi fost cu
putinţă să-i pun capăt.
4
POVESTEA GEMENELOR.
PARTEA ÎNTÂI
TOŢI ochii rămaseră aţintiţi asupra lui Maharet când se opri. Apoi începu din nou
să vorbească, cu vorbe în aparenţă spontane, deşi veneau cu greu şi erau pronunţate cu
grijă. Nu dădea impresia că ar fi tristă, ci doar că voia să aleagă cu grijă ceea ce avea
să ne spună.
― Deci, când spun că sora mea şi cu mine eram vrăjitoare, vreau să zic că
moştenisem de la mama ― aşa cum ea moştenise de la mama ei ― darul de-a intra în
contact cu duhurile şi de-a le face să ne împlinească porunca în tot felul de lucruri,
mici şi mari. Noi le simţeam prezenţa ― duhurile sunt, în general, invizibile ochilor
oamenilor ― iar ele se simţeau atrase de noi.
În poporul nostru, persoanele cu un dar ca acel pe care-l aveam noi erau foarte
respectate şi căutate pentru sfaturi, pentru a face minuni şi a citi viitorul, câteodată
chiar pentru a convinge fantoma vreunui mort să caute odihna.
Ceea ce vreau să spun e că eram considerate făcătoare de bine, că aveam locul
nostru în cadrul societăţii.
Vrăjitoare au existat dintotdeauna, după câte ştiu eu, Există şi-n ziua de azi, deşi
nu-şi mai înţeleg darul şi nu ştiu cum să îşi foloseasă puterile. Mai există aşa-zişii
clarvăzători sau medii, sau canalizatori. Sau chiar detectivi psihici. E acelaşi lucru.
Sunt oameni care, din motive pe care probabil nu le vom înţelege niciodată, atrag spre