Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

o senzaţie în afara durerii. Nu mai eram decât durere, căci nu mai aveam nici membre,
nici ochi, nici gură să spun ceva. Durere zvâcnitoare, electrică; n-o puteam atenua în
nici un chip, nici mişcându-mă, nici încordându-mă, nici lăsându-mă purtat de ea.
Doar durere.
Totuşi, m-am mişcat. Mă târam pe jos. Prin toată durerea, am simţit brusc
asprimea covorului, am simţit cum mi se înfundă picioarele în el, de parcă aş fi
încercat să urc pe o coastă abruptă. Apoi am auzit în spatele meu trosnetul inimitabil
al focului, am simţit curentul de aer prin geamurile sparte şi mi-au ajuns la nări acele
dulci parfumuri ce se ridicau din pădure şi pătrundeau în încăpere. M-a străbătut un
fulger violent din cap până în picioare, trecându-mi prin fiece muşchi, prin fiece por.
Braţele şi picioarele nu mă mai ajutau. Apoi totul s-a oprit.
Durerea a încetat.
Zăceam acolo, răsuflând din greu, uitându-mă la reflecţia strălucitoare a focului
pe tavanul de sticlă şi umplându-mi plămânii cu aer, dar brusc mi-am dat seama că iar
plângeam, cu inima frântă, ca un copil.
Gemenele erau în genunchi, cu spatele la noi; înlănţuite, una în braţele celeilale,
cu capetele atingându-se, cu părul amestecându-se, se mângâiau una pe alta cu
tandreţe, cu blândeţe, ca şi cum se înţelegeau doar atingându-se.
Eu nu-mi puteam stăpâni hohotele. M-am întors pe o parte, cu braţul sub cap, şi
mi-am vărsat în continuare lacrimile.
Marius era lângă mine. Şi Gabrielle. Voiam să o iau în braţe pe Gabrielle. Voiam
să-i spun toate lucrurile pe care ştiam că ar trebui să i le spun ― că totul se-ncheiase
cu bine pentru noi, că s-a terminat totul ― dar nu eram în stare.
Apoi, încetişor, am întors capul să mai privesc o dată chipul Akashei, chipul îi era
încă intact, deşi toată albeaţa se dusese, era palid şi transparent, ca de sticlă! Până şi
ochii, superbii ei ochi negri ca cerneala, deveneau transparenţi, de parcă li se ducea
pigmentul; totul fusese doar efectul sângelui.
Părul moale i se adunase mătăsos sub obraz, iar sângele coagulat era lucios şi
roşu ca rubinul.
Nu mă puteam opri din plâns. Nici nu voiam. Am încercat să-i pronunţ numele,
dar m-am înecat. Parcă ceva nu-mi dădea voie. N-ar fi trebuit să o fac niciodată. N-ar
fi trebuit să urc nicicând treptele acelea de marmură, n-ar fi trebuit să o sărut.
Se trezeau toţi la viaţă. Armand îi susţinea pe Daniel şi pe Louis, care erau
ameţiţi şi nu se puteau ţine încă pe picioare; Khayman se apropiase, cu Jesse lângă el;
nici ceilalţi nu păţiseră nimic. Pandora, tremurând, cu gura chinuită de plâns, stătea
deoparte, cu braţele strânse în jurul trupului, de parcă-i era frig.
S-au întors spre noi şi gemenele, Maharet cu braţul pe după umerii lui Mekare.
Mekare privea fix înainte, fără expresie, fără înţelegere, ca o statuie vie. Maharet a
spus atunci:
― Priviţi! Aceasta e Regina damnaţilor.
PARTEA A CINCEA
...LUME
FĂRĂ DE SFÂRŞIT,
AMIN
Sunt lucruri ce fac asfinţitul senin,