Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

morale. Făcea parte dintre acei oameni care bănuiesc că nimic din tot ce se poate
cunoaşte pe lume nu are logică, nu e raţional. Dar nu era în stare să trăiască cu ideea
asta. Aşa că, zi după zi, îşi construia sisteme etice proprii şi încerca cu disperare să
creadă în ele, dar nu serveau decât să-i acopere mobilul acţiunilor. Dacă lupta contra
canibalilor, de pildă, n-o făcea decât pentru că simţea un profund dezgust faţă de astfel
de practici, nu pentru altceva. Poporul ei din Uruk nu mâncase niciodată carne de om;
aşa că nu tolera în jurul ei ceva ce-i producea scârbă, nimic mai mult. În fundul
sufletului purta o neagră disperare. De aici izvora nevoia ei permanentă de a descoperi
semnificaţii, căci pentru ea nu existau.
Vreau să înţelegeţi, nu superficialitate vedeam la femeia aceasta. Era mai degrabă
o convingere puerilă că dacă încerca, putea să facă lumina să strălucească, putea să
schimbe lumea cum îi convenea ei; de unde şi totala ei lipsă de interes pentru durerea
altora. Ştia că alţii sufereau, dar n-avea timp de pierdut cu asemenea lucruri.
În cele din urmă, incapabile să mai suportăm această duplicitate evidentă, ne-am
întors iar spre ea să o studiem, căci era clar că trebuia să ne confruntăm cu ea. Nu
avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, dar avea puteri absolute în ţara aceasta pe
care o uluise cu cunoştinţele ei aduse de la Uruk. Şi era parcă prea seducătoare ca să
fie cu adevărat frumoasă, era prea încântătoare ca să aibă măreţie şi mister; vocea ei
avea încă accente copilăreşti, care-i făcea automat pe toţi să o trateze cu tandreţe şi
care dădeau oricărei fraze de-a ei o muzicalitate discretă. Un timbru care pe noi ne
exaspera.
Fără să ne lase o clipă, îşi continua ancheta. Cum făceam noi minuni? Cum de
citeam în inimile oamenilor? De unde provenea darul nostru de magiciene, de ce pretindeam
că vorbim cu fiinţe invizibile? Am putea să le vorbim şi zeilor ei în acelaşi
fel? Am fi în stare să o instruim pentru a înţelege mai bine ceea ce era divin? Era gata
să ne ierte barbaria dacă ne arătam recunoscătoare; dacă îngenuncheam la aceleaşi
altare ca ea şi dacă le comunicam atât zeilor cât şi ei înseşi tot ce ştiam.
Era atât de ambalată de întrebările pe care le punea, că orice om normal s-ar fi
pus pe râs.
Numai că pe Mekare a scos-o total din fire. Ea, care vorbea întotdeauna cea
dintâi, a luat şi de data asta prima cuvântul.
"Încetează cu întrebările, i-a spus reginei. Vorbeşti prostii. Nu aveţi zei în ţara
asta, căci zeii nu există. Singurele manifestări invizibile din lume sunt duhurile, iar ele
sunt cele care se amuză cu voi, cum se amuză cu toate popoarele, prin gura preoţilor şi
prin religiile inventate de fiecare. Ra, Osiris, nu sunt decât nume inventate de voi
pentru a flata şi a încânta duhurile, iar când le convine situaţia, vă fac şi ele câte un
mic semn, doar ca să fie şi mai adulate."
La aceste vorbe, îngroziţi, nici regele, nici regina nu şi-au mai luat ochii de la
Mekare. Dar ea a continuat:
"Duhurile există cu adevărat, dar sunt puerile şi capricioase. De asemenea, sunt
primejdioase. Se minunează în faţa fiinţelor umane şi ne invidiază că posedăm atât
trup, cât şi spirit, de aceea sunt atrase de noi şi gata să ne îndeplinească dorinţele.
Vrăjitoarele ca noi au ştiut dintotdeauna cum să le ia; dar e nevoie de o mare măiestrie
şi de puteri imense, pe care noi le avem, iar voi nu. Sunteţi proşti, iar ce aţi făcut ca să
ne capturaţi e o faptă rea. Trăiţi în minciună! Dar noi nu vă vom spune minciuni."
Apoi, plângând, înecându-se de mânie, Mekare a acuzat-o pe regină, în faţa
întregii curţi, de duplicitate, de crimă împotriva poporului nostru paşnic, doar cu
scopul de a ne captura pe noi. Poporul nostru, a spus ea întregii curţi, de o mie de ani
încoace nu mai vânase oameni pentru hrană; iar ceea ce fusese călcat în picioare cu
ocazia capturării noastre nu era decât un ospăţ funerar ritual; tot răul acela se făcuse