Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

mişcându-se printre fâsiile de nori albi-cioşi către apus.
Zgomotele din jur îl readuseră la realitate: se auzeau sirene, voci, trosnetul casei
care ardea, structura de lemne care cădea. Micuţa stradă era plină de lume; în celelalte
restaurante muzica nici nu se oprise. Se retrase, plecă din piaţă, plângând, aruncând o
ultimă privire locului unde se adăpostiseră băutorii de sânge acum morţi. Ah,
trecuseră atâtea mii de ani, nici nu-i putea număra, şi se purta acelaşi război.
ORE în şir rătăci pe străduţe dosnice şi întunecate.
Atena se calma. Oamenii dormeau dincolo de pereţii de lemn. Pavajele erau
lucioase de la rouă care cădea ca o ploicică. Istoria i se ghemuia în spate ca o imensă
cochilie de melc, îl înfunda în pământ cu greutatea ei de nedescris.
Urcă, în fine, pe un deal şi intră într-un restaurant răcoros şi elegant dintr-un hotel
făcut numai din oţel şi sticlă. Totul era în alb şi negru, cum era şi el, până şi sala de
dans avea pardoseala în carouri albe şi negre, mesele erau negre, iar banchetele erau
îmbrăcate în piele neagră.
Fără să se facă observat, se aşeză pe o banchetă, în penumbră şi-şi dădu frâu liber
lacrimilor. Plânse ca un prost, cu capul culcat pe braţ.
Nu îl cuprinse nebunia; nici nu-l învălui uitarea. Se plimba prin secole, revizitând
locurile pe care le cunoscuse pe vremea când nu-şi amintea de nimic. Plânse pentru
toţi cei pe care-i cunoscuse şi-i iubise.
Ceea ce îl făcea să sufere mai presus de orice era simţământul sufocant al
începutului, al adevăratului început, care avusese loc chiar înainte de acea zi de
demult când stătuse întins în casa lui de lângă Nil la ora siestei de prânz, ştiind că
seara trebuia să se prezinte la palat.
Adevăratul început se produsese cu un an înaintea acestui moment, atunci când
regele său îi poruncise: "De n-aş avea respectul pe care-l am pentru regina mea, eu
însumi m-aş bucura de aceste două femei. Aş demonstra că nu sunt vrăjitoare temute.
Tu ai s-o faci în locul meu."
Retrăia acel moment; stinghereala care îi cuprinsese pe toţi curtenii adunaţi să
privească; bărbaţi şi femei cu ochi negri, îmbrăcaţi în cele mai fine fustanele de in, cu
peruci elaborate, unii pitindu-se după coloanele sculptate, alţii apropiindu-se mândri
de tron. Gemenele roşcate erau în faţa lui, superbele lui prizoniere, de care se
îndrăgostise în timpul captivităţii lor. Nu pot s-o fac. Dar o făcuse. Sub ochii
curtenilor, ai regelui şi ai reginei, îşi pusese în jurul gâtului marele colan de aur al
regelui, ca să-l reprezinte pe rege. Coborâse treptele podiumului, urmărit de privirea
gemenelor, şi le necinstise, una după alta.
Nu era cu putinţă să mai simtă durerea asta.
S-ar fi târât să se ascundă în miezul pământului de-ar fi avut puterea. Ce fericit
fusese fără memorie, ar fi dorit să uite totul iar. Să se ducă la Delphi, să rătăcească
prin iarba parfumată. Să culeagă floricele sălbatice. Ah, s-or deschide oare pentru el,
cum se deschideau la soare, dacă le ţinea la lumina lămpii?
Apoi îşi dădu seama că nu mai voia să uite. Se schimbase ceva; ceva
transformase momentul acesta în ceva cu totul special. Ea se ridicase din somn! O
văzuse cu propriii lui ochi pe o stradă în Atena! Trecutul şi prezentul se confundau.
Stăpânindu-şi lacrimile, se sprijini de spătar, ascultă, se gândi.
În faţa lui se zvârcoleau perechile, dansând pe pardoseala ca o tablă de şah.
Femeile îi zâmbeau. Le părea oare un frumos Pierrot de porţelan cu faţa lui albă şi cu
obrajii mânjiţi de pete roşii? Ridică ochii spre imensul ecran de televiziune care era
instalat pe un perete, la înălţime. Gândurile îi deveneau la fel de pătrunzătoare ca