Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

curgându-i pe pieptul gol.
Câtă dreptate avea ea! Dintotdeauna îmi dorisem să fac aşa ceva! Cât de intens
visasem la aşa ceva pe când eram muritor! Simpla fericire de a-i ucide, de a-i vedea
pierind, orice nume ar fi purtat, cu numele generic de "duşman", de a-i distruge pe toţi
cei care meritau să piară, pe cei care erau destinaţi morţii încă de la naştere, de a-i
ucide cu violenţă, cu toţi muşchii încordaţi, cu maxilarele strânse, cu toată ura şi forţa
mea supranaturală topite în aceeaşi rază.
Fugeau ca potârnichile în toate direcţiile, dar asta mă stârnea şi mai tare. Îi
aduceam înapoi, forţa mea îi izbea de pereţi. Ţinteam drept în piept cu această limbă
invizibilă şi auzeam cum le crăpa inima. Mă răsuceam în toate direcţiile şi trimiteam
raza cu atenţie, dar instantaneu, când spre unul, când spre celălalt sau spre altul care
se strecura pe uşă, sau care o luase pe coridor, sau care desprinsese un lampion din
lanţuri şi îl arunca spre mine.
I~am urmărit până în camerele din spate ale templului, cu o uşurinţă care mă
îmbăta, peste grămezile de aur şi argint, făcându-i să cadă pe spate, de parcă-i
împingeam cu degete nevăzute, apoi apăsând pe vreo arteră cu aceleaşi degete
nevăzute, până ce ţâşnea sângele prin carnea sfâsiată.
Femeile formaseră un grup aparte care se văicărea; unele fugeau de colo până
colo. Am auzit cum se rupeau oasele când călcam peste trupuri. Apoi mi-am dat
seama că şi ea îi omora; că făceam amândoi acelaşi lucru; că acum încăperea era
presărată de corpuri mutilate şi de morţi. Totul era învăluit într-o duhoare teribilă de
sânge; vântul rece de afară nu reuşea să o alunge; atmosfera era plină de scâncete şi
murmure de disperare.
Un bărbat uriaş s-a repezit la mine, cu ochii ieşiţi din orbite, cu o sabie curbată în
mână. Furios, i-am smuls-o din mână şi i-am trecut-o peste gât. A pătruns prin os,
rupându-se, iar capul tăiat şi sabia ruptă mi-au căzut la picioare.
Am împins corpul cu piciorul. Am trecut în curte şi i-am privit pe cei care se
îndepărtau îngroziţi de mine. Nu mai posedam nici raţiune, nici conştiinţă. Jocul de-a
ucisul mă prinsese ca pe un copil fără minte, mă distra să-i încolţesc pe unde se
ascundeau, să dau la o parte femeile după care se ascundeau sau care se chinuiau din
toate puterile să-i apere, mă distra să trimit raza mortală exact unde trebuia, să-mi
trimit puterile spre acel punct vulnerabil până nu se mai mişcau.
Porţile de la intrare! Ea mă chema acolo. Bărbaţii din curte erau morţi; femeile îşi
smulgeau părul din cap, suspinând. Am traversat curtea templului, păşind peste morţi
şi bocitoare. Mulţimea de la poartă era îngenuncheată în zăpadă, neavând idee despre
ce se petrecuse înăuntru; cu toţii implorau să fie lăsaţi să intre.
Dă-ne voie să intrăm în sanctuar; dă-ne voie să te contemplăm, Doamne, şi să-ţi
potolim setea.
La vederea Akashei strigătele s-au amplificat. Când lacătele de la poartă au sărit
sparte şi porţile s-au deschis, au întins mâinile să-i atingă veşmintele. Prin trecătoare
vântul urla cumplit, iar clopotul din turnul templului bătea cu un sunet grav şi
cavernos.
Din nou m-am apucat să-i distrug, atacându-le creierul, inima, arterele. Braţele
lor descărnate se agitau în zăpadă. Până şi vântul duhnea a sânge. Vocea Akashei se
ridica deasupra urletelor, indicându-le femeilor să se îndepărteze, ca să nu păţească
nimic.
În cele din urmă, ucideam atât de fulgerător, că nici nu mai înregistram vreo
imagine. Bărbaţii, bărbaţii trebuia să piară. Mă grăbeam să îndeplinesc întocmai
ordinul, să nu mai rămână în viaţă nimeni dintre cei de sex masculin care încă se mai
mişcau, mai respirau, mai gemeau.