Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ca şi străbuna ei; avea mâini imaculate, nu era nici machiată, nici parfumată.
Fiecare în felul lui era magnific. Înaltul Santino, robust, elegant în hainele lui
negre de prelat, cu ochi negri sclipitori, cu o gură senzuală. Chiar şi Mael, care părea
neîngrijit, avea o prezenţă feroce, impunătoare, stând cu ochii numai la fiinţa aceea
străveche, în privirea lui amestecându-se iubirea si ura. Armand, cu fata lui de înger,
mai frumos decât orice posibilă descriere. Până şi tânărul Daniel, absolut încântător cu
părul lui blond cenuşiu şi ochii violeţi.
Oare nimeni care primea nemurirea nu era urât? Sau tocmai această calitate de
damnat transforma în frumuseţe tot ce era sacrificat în flăcările iadului? Gabrielle, de
pildă, fusese cu siguranţă o frumuseţe pe când era în viaţă, de la ea îi venea lui Lestat
neînfricarea, deşi ea n-avea impetuozitatea lui. Sau Louis, cu siguranţă că Louis
fusese ales pentru figura lui de o rară delicateţe, pentru adâncimea ochilor lui verzi.
Fusese ales din cauza atitudinii melancolice pe care o păstra până şi acum. Parcă era
un muritor pierdut printre ei, faţa lui moale, plină de culoare, exprima o mie de
simţăminte; trupul întreg părea în mod ciudat lipsit de apărare, iar ochii i se plimbau
de colo-colo curioşi şi trişti. Până şi Khayman, care inspira atâta groază, avea un chip
şi un corp perfect.
În ce o privea pe Pandora, o revăzu vie, muritoare, când se uită la ea, văzu femeia
inocentă, pasionată, care-i apăruse în cale cu atâtea secole înainte, într-o noapte
neagră ca cerneala, în Antiohia, implorându-l să o facă nemuritoare. Nici pe departe
ce era acuma, o fiinţă melancolică, absentă, nemişcată în mantia ei cu aspect biblic, cu
privirea pierdută în zare, spre galaxiile estompate de norii groşi ce se vedeau prin
pereţii de sticlă. Chiar Eric, cu pielea albită, sidefată de miile de ani de existenţă,
totuşi păstrând, ca şi Maharet, un aer de mare umanitate, cu atât mai atrăgător, cu cât
se amestecau în aspectul lui calităţile şi graţia unei fiinţe androgine.
Adevărul e că, de când exista el, Marius nu mai văzuse o adunare de acest fel ―
o reuniune de nemuritori de tot felul de vârste, de la cei de-abia creaţi la cei mai
străvechi; fiecare dotat cu puteri incomensurabile şi având slăbiciunile lui, puternic
până şi tânărul copil, parcă veşnic în delir, creat cu măiestrie de Armand, care nu-şi
oferise nicicând altcuiva sângele virginal. Marius avea toate motivele să se îndoiască
că o astfel de "familie" se mai reunise vreodată.
Dar el? Care era locul lui în tabloul acesta, el care se considerase dintotdeauna cel
mai vârstnic în cadrul universului său bine controlat, în care cei mai vechi fuseseră
doar idoli tăcuţi? Sângele închegat îi fusese curăţat de vânt de pe părul lung până la
umeri şi de pe faţă. Mantia lungă era încă umedă de la zăpezile prin care trecuse. Pe
măsură ce se apropia de masă, aşteptând cam pe picior de război să fie poftit de
Maharet să se aşeze, îşi imagină totuşi că şi el arăta la fel de monstruos ca şi ceilalţi,
cu ochii lui albaştri şi reci mocnind de mânia care-l ardea pe dinăuntru. '
― Te rog, îi spuse ea cu o voce plină de graţie şi-i făcu semn să se aşeze pe
scaunul de lemn din faţa lui, evident un loc de onoare, în celălalt capăt, dacă acceptai
că locul ocupat de ea era capul mesei.
Era confortabil scaunul acela, nu semăna cu majoritatea mobilelor moderne.
Spătarul rotunjit i se păru perfect pentru spatele lui, îşi putea sprijini braţele, şi acesta
era un lucru bun. Armand luă loc lângă el, pe scaunul liber de la dreapta.
Maharet se aşeză fără nici un zgomot. Îşi puse mâinile, cu degetele împreunate,
pe masa lustruită. Îşi aplecă fruntea, de parcă încerca să îşi adune gândurile înainte dea
începe.
― Noi cei de-aici suntem toţi care am mai rămas? întrebă Marius. În afară de
regină şi de prinţul insolent, şi de...
Se opri.