Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ce-i produseseră în definitiv în trup şi în suflet transfuziile acestea? Faptul că
vedea cu mai multă atenţie căderea unei frunze? Armand n-avea de gând să-i ofere
nicicând nemurirea!
Armand îl observa pe Daniel plecând din când în când, expunându-se riscurilor
vieţii de zi cu zi, dar prefera riscul în loc să o facă. Daniel nu putea face nimic, nu
putea oferi nimic.
Rătăcirea, fuga, reîncepuse, dar Armand nu-l mai urmărea. Armand aştepta de
fiecare dată până când Daniel îl implora să-l aducă înapoi acasă. Sau până când
Daniel nu mai era nici măcar în stare să-l cheme, când era pe moarte. Atunci, şi numai
atunci, se ducea Armand să-l aducă.
PLOAIA lovea trotuarele largi ale străzii Michigan. Librăria se golise, luminile se
stinseseră. Undeva un orologiu bătea ora nouă. Se sprijinea de vitrină, uitându-se la
circulaţia din faţă. N-avea unde să se ducă. Ce-ar fi să bea picătura de sânge din
flacon? De ce nu?
Lestat era în California, pornise la vânătoare deja, poate chiar în clipa asta îşi
găsise o victimă. Pregătirea scenei pentru concert începuse, nu-i aşa? Muritori care
instalau reflectoarele, microfoanele, scaunele, fără să aibă idee de mesajele secrete
care se transmiteau în jur, de siniştri spectatori care aveau să se ascundă în mijlocul
mulţimii indiferente şi care, inevitabil, ajungea la o isterie totală. Ah, poate că Daniel
făcuse un calcul absolut greşit. Poate că Armand era acolo!
La început această ipoteză i se păruse complet imposibilă, apoi deveni o
certitudine. Cum de nu-şi dăduse seama mai înainte?
Sigur că acolo era Armand! Dacă în ceea ce scrisese Lestat era măcar o urmă de
adevăr, Armand se dusese să recunoască terenul, să fie martor al evenimentului, să-i
caute poate pe cei cărora le pierduse urma peste secole, care veniseră să-l vadă pe
Lestat, ascultând de-aceeaşi chemare.
Ce importanţă putea să mai aibă amantul său muritor,
0 fiinţă umană care-i servise de jucărie timp de vreo zece ani? Nu. Armand se
dusese fără el. Iar de data asta nu-l mai salva.
Se simţea înfrigurat, mic, stând acolo. Se simţea înfiorător de singur.
Nu-i mai păsa de presimţiri, de visul acela cu gemenele, de îngrijorarea pe care io
provocase. Toate lucrurile astea îi apăreau acum ca nişte aripi mari, negre, care-l
atingeau în treacăt. Ca vântul indiferent care sufla acum. Ce conta era că Armand se
ducea fără el spre o soartă pe care Daniel n-avea să o înţeleagă niciodată pe deplin.
Îl umplea de oroare şi de o amărăciune profundă. De parcă i se închideau în faţă
toate uşile. Îngrijorarea pe care i-o produsese visul se unea cu o frică bolnăvicioasă.
Ajunsese la capătul firului. Ce mai avea de făcut? Sătul de toate, îşi închipui că deacum
şi Insula Nopţii îi era interzisă, îşi reprezenta în minte vila cu pereţii ei albi,
cocoţată sus, deasupra plajei, inaccesibilă. Îşi imagină că şi viitorul
1 se dusese o dată cu trecutul. Moartea nu însemna decât înţelegerea momentului
prezent: că, la urma urmelor, nu mai urmează nimic altceva.
Mai merse câţiva paşi; nu-şi mai simţea mâinile. Ploaia îi udase cămaşa leoarcă.
Îi venea să se întindă pe trotuar şi să lase din nou visul cu gemenele să-l cuprindă. I se
plimbau prin cap frazele lui Lestat. Momentul renaşterii era numit de el Şmecheria
Magică. Iar această lume, care permitea existenţa unor monştri atât de perfecţi, da,
chiar aşa, fusese botezată Grădina Sălbatică.
Lasă-mă să te iubesc în Grădina Sălbatică, iar lumina care a dispărut din existenţa
mea o să revină ca o imensă explozie de frumuseţe. Aş părăsi trupul ăsta muritor. Şi