Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Daniel îi studie pe muritorii lipsiţi de strălucire din jur: o femeie ridată ca o prună
uscată, cu o gură ca deschizătura unei puşculiţe, care-l privi furioasă; un beţiv care
sforăia cu capul în piept; o adolescentă cu un cap mic, păr lăţos şi riduri la colţurile
gurii, care ţinea pe genunchi un copil uriaş, a cărui piele semăna cu o gumă de
mestecat. Ce naiba era cu ei, parcă erau toţi monştri. Şi bărbatul mort de pe bancheta
din fund? Cu ochii căscaţi şi saliva uscată pe bărbie. Nimeni nu-şi dădea seama că era
mort? O băltoacă de urină se usca sub el, emanând un miros infect.
Şi propriile mâini ale lui Daniel păreau moarte, aveau o culoare cadaverică.
Semănând la rândul lui cu un cadavru cu o singură mână, şoferul răsucea volanul. Era
o halucinaţie? Troleibuzul spre infern?
Nu. Doar un troleibuz ca miile de troleibuze în care se suise în viaţa lui, în care
călătoreau la orele târzii din noapte doar cei mai nenorociţi, cei mai deprimaţi dintre
cetăţeni. Se apucă, prosteşte, să zâmbească. Era pe punctul de-a se pune chiar pe râs,
gândindu-se la cadavrul din fundul troleibuzului, la cei care călătoreau fără să ştie de
mort, la felul în care arătau cu toţii din cauza luminii, dar îl cuprinse din nou un soi de
groază.
Tăcerea îl neliniştea. Legănatul uşor al troleibuzului îl neliniştea; parada caselor
întunecate din dosul ferestrelor îl speria; faţa nemişcată şi privirea goală a lui Armand
îl scotea din minţi.
― Crezi că se mai întoarce după noi? întrebă el. Nu mai suporta starea asta.
― A ştiut tot timpul unde ne aflăm, răspunse Armand cu un glas scăzut,
păstrându-şi aceeaşi privire lipsită de expresie, dar ne-a ocolit.
Khayman
SE DUSESE pe înălţimile acoperite de iarbă ale colinei care domina oceanul rece.
De-aici avea o vedere panoramică: moartea încă mai secera vieţi în depărtare, în
luminile din vale, încă se mai auzeau vaierele subţiri ca un abur ale sufletelor supranaturale,
întreţesute printre vocile mai joase, mai pline, ale oamenilor din oraş.
Demonii se luaseră după maşina lui Lestat, făcând-o să basculeze peste marginea
autostrăzii. Lestat ieşise din epavă în perfectă stare, arzând de nerăbdare să se bată;
dar focul îi lovise din nou pe cei ce-l înconjuraseră, distrugându-i sau punându-i pe
fugă.
Rămas în cele din urmă singur cu Gabrielle şi cu Louis, acceptase să se retragă,
nefiindu-i deloc clar ce sau cine îl protejase.
Fără ca cei trei să ştie, regina continua să-i fugărească pe duşmani.
Peste acoperişuri trecea raza ucigătoare, distrugându-i pe cei ce fugiseră, pe cei ce
încercau să se ascundă, pe cei ce rămăseseră disperaţi, nelămuriţi, pe lângă prietenii
căzuţi.
Atmosfera nopţii putea de la carnea arsă a acestor fantome gemânde, care nu
lăsau nici o altă urmă în afara hainelor pârlite. Jos, acolo, în lumina proiectoarelor
parcării, oamenii legii căutau în zadar corpurile victimelor; pompierii cercetau în van
pe peste tot să dea de cei ce aveau nevoie de ajutor. Tinerii muritori urlau de ţi se
făcea milă.
Rănile uşoare erau tratate pe loc; cei isterizaţi primeau un calmant şi erau
expediaţi de acolo cu blândeţe. Câtă eficienţă în timpurile acestea de belşug. Furtunuri
imense curăţau asfaltul de zdrenţele arse care aparţinuseră celor incendiaţi.
Făpturi minuscule acolo, jos, protestau şi jurau că fuseseră martorii acestor