Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ochii Akashei au clipit şi s-au deschis larg. Gura i s-a deschis, de parcă ar fi vrut
să ţipe din nou.
Apoi s-a făcut întuneric în jurul meu; parcă se stinsese şi focul din şemineu, dar
nu era adevărat, căci în clipa în care m-am rostogolit pe jos, ţipând şi întinzând mâna
involuntar spre el, i-am văzut sclipirea ca printr-o ceaţă întunecată, cu nuanţe
roşietice.
Am încercat să mă ridic, dar n-am putut. Marius mă striga, l-am auzit, mă chema
pe nume prin telepatie.
Apoi m-am ridicat un pic, cu toată greutatea apăsând pe braţele şi picioarele
cuprinse de dureri.
Ochii Akashei erau fixaţi pe mine. Capul îi era foarte aproape de mine, l-aş fi
putut atinge, iar corpul era întins pe spate şi din gât ţâşnea sângele. Brusc, i-a trecut
un fior prin braţul drept, care s-a ridicat, apoi a căzut iar. Apoi s-a ridicat din nou, cu
mâna atârnându-i. Încerca să apuce capul!
Eu aş fi putut să o ajut! Aş fi putut folosi puterile pe care mi le dăduse să-ncerc
să-l mişc, să o ajut să ajungă la el. Cum mă chinuiam să văd ceva prin lumina
diminuată, corpul s-a clătinat, a tremurat, apoi a căzut mai aproape de cap.
Gemenele priveau scena. Erau lângă cap şi lângă corp. Mekare, privind la cap cu
privirea înceţoşată, cu ochii aceia încercuiţi de cearcăne vineţii. Maharet, dându-şi
parcă ultima suflare, îngenuncheată lângă sora ei şi lângă corpul Mamei. În vremea
asta, în jurul meu sala era din ce în ce mai rece şi mai întunecată, iar faţa Akashei
pălise, devenise albă, ca de strigoi, de parcă orice lumină dinăuntru se stingea.
Ar fi trebuit să tremur de frică; ar fi trebuit să mă simt terorizat, simţind cum mă
atinge suflarea îngheţată a morţii, dar eu plângeam în hohote şi simţeam cum mă
cuprinde în acelaşi timp o ciudată bucurie, căci, în sfârşit, îmi dădeam seama la ce
priveam:
― E scena din vis, am spus. Propria mea voce parcă-mi ajungea la urechi de
departe. Sunt gemenele şi trupul mamei, nu vedeţi? E imaginea din vis!
Din capul Akashei se scurgea sânge, repede absorbit de covor; Maharet se
prăbuşea, sprijinindu-se în mâini, Mekare părea la fel de sfârşită, aplecată peste corpul
Mamei, dar eu vedeam aceeaşi imagine, acum îmi dădeam seama de ce avusesem
visul, acum îi înţelegeam semnificaţia!
― Festinul funerar! a strigat Marius. Inima şi creierul, una dintre voi trebuie să le
înghită repede, e singura noastră şansă.
Da, asta era. Ele ştiau! Nimeni nu trebuia să le-o spună. Ştiau!
Acesta era înţelesul! Cu toţii văzuseră scena, cu toţii ştiau. Mi-am dat seama de
toate acestea în vreme ce închideam ochii. Bucuria aceea ciudată mi-a dat un
sentiment de întregire, de încheiere a unui ciclu. Sentimentul că şi eu ştiam!
Apoi am început să plutesc, pluteam prin ceaţa aceea rece, neagră, de parcă eram
iarăşi în braţele Akashei, ca şi cum ne ridicam împreună spre stele.
Un zgomot strident, ceva ce s-a spart, m-a adus înapoi. Nu eram încă mort, dar
agonizam. Dar cei pe care-i iubeam, ei ce făceau?
Luptându-mă în continuare să-mi păstrez viaţa, am încercat să deschid ochii, dar
părea să fie imposibil. Apoi le-am zărit pe ele prin bezna îngroşată: cele două gemene,
cu părul lor roşu strălucind de la foc ― una ţinea cu degetele pline de noroi creierul
sângerând, cealaltă avea în mână inima sângerândă. Erau aproape moarte şi ele, aveau
ochii înceţoşaţi, braţele li se mişcau ca prin apă. Akasha încă privea drept înainte, cu
gura deschisă, cu sângele şiroind din craniul spart. Mekare a ridicat creierul la gură;
Maharet i-a pus în cealaltă mână inima; Mekare le-a înghiţit pe amândouă.
Iarăşi s-a făcut beznă. Nu mai era nici focul, nici vreun alt punct de referinţă; nici