Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Nu, a adăugat prompt, scuturând din cap. E ca şi cum am fost dezlegat de un
blestem. Mă trezesc, de pildă, şi mă gândesc că trebuie să cobor în criptă; să ard
tămâie, să pun flori, să stau în faţa lor şi să le vorbesc, să le ofer compătimire pentru
suferinţele lor. Apoi îmi dau seama că nu mai există. Că s-a terminat cu ei. Că sunt
liber să merg unde vreau. S-a oprit iar, gânditor, cu ochii la lumini. Apoi a continuat:
Dar tu? Tu de ce nu te simţi liber? Aş vrea să te pot pricepe.
― Înţelegi. Întotdeauna ai înţeles, am spus, ridicând din umeri.
― Nu te-mpaci deloc cu situaţia prezentă. Iar noi nu-ţi aducem nici o mângâiere,
nu-i aşa? Tu vrei dragostea lor.
A făcut un gest către oraş.
― Îmi sunteţi o mângâiere, i-am răspuns. Cu toţii. Nici nu mi-ar trece prin cap să
plec de lângă voi, oricum nu pentru multă vreme. Dar ştii, când eram pe scena aceea
la San Francisco...
Nu mi-am terminat fraza. Ce rost avea să o spun cu glas tare dacă nu-şi dădea
singur seama. Asta fusese tot ce dorisem mai mult până mă prinsese vârtejul.
― Chiar dacă nu ţi-au dat nici o clipă crezare? m-a întrebat. Chiar dacă te
credeau doar interpret inteligent? Unul care ştie s-arunce un cârlig publicului, cum zic
ei?
― Îmi ştiu numele! i-am răspuns. Auzeau vocea mea. Mă vedeau pe mine
deasupra luminilor rampei.
A încuviinţat din cap.
― Şi cu cartea, cu Regina damnaţilor cum rămâne? m-a întrebat. Nici un
răspuns. Vino în salon cu noi, Lestat! Să-ţi oferim compania noastră. Vorbeşte-ne
despre ce s-a întâmplat.
― Aţi fost de faţă.
Sub masca lui impenetrabilă l-am simţit brusc perplex, curios. Continua să mă
privească.
M-am gândit şi la Gabrielle, la felul în care începea frazele şi nu le termina. Apoi
mi-am dat seama despre ce era vorba. Ce stupid fusesem să nu-mi dau seama mai de
mult! Voiau să afle ce puteri îmi oferise ea; să ştie cum mă afectase sângele ei. Iar eu
ţinusem toate secretele acestea bine zăvorâte în mine. Şi acum erau bine păzite. Acolo
era şi imaginea măcelului de la templul lui Azim, precum şi amintirea extazului pe
care-l simţisem ucigând totul în calea mea. Şi scena morţii ei ― acel moment
îngrozitor, de neuitat, când nu-mi folosisem puterile căpătate ca să o salvez!
Acum totul reîncepuse, această obsesie a sfârşitului. Oare ea mă văzuse căzut jos,
dar atât de aproape de ea? îşi dăduse seama că refuzam să o ajut? Sau sufletul ei se
ridicase de la prima lovitură primită?
Marius urmărea cu privirea minusculele bărci care se vedeau în golf, spre sud. Se
gândea la secolele de care avusese nevoie ca să ajungă la puterile pe care le poseda
acum. Numai infuziile de sânge de la ea nu-l ajutaseră. Îi trebuise o mie de ani ca să
poată să se ridice până la nori, să voiajeze ca şi ei, fără oprelişti, fără frică. Se mai
gândea şi la enormele diferenţe dintre un nemuritor şi altul. Şi cât de puţin ştia fiecare
despre posibilităţile sale ― poate că, în definitiv, nici unul nu ştia ce puteri sunt
închise în adâncul fiinţei lui.
Totul era îmbrăcat în cea mai perfectă politeţe; dar nu-i puteam împărtăşi nimic
despre mine acum; nici lui, nici altcuiva; nu încă.
― Ascultă, i-am spus. Lăsaţi-mă în pace cu doliul meu încă puţin; lăsaţi-mă sămi
făuresc imaginile mele întunecate de unul singur; să pun pe hârtie cuvintele caremi
vin pentru prieteni. Apoi am să vin la voi; o să mă alătur grupului. Poate că am să
respect şi noile reguli. Măcar pe unele dintre ele, cine ştie! Apropo, ce-o să-mi faceţi