Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vreme ce soarele scapătă. Cerul e încă foarte luminos. Mă uit în jos, la pânza pătată
care mă acoperă, îmi dau seama că nu sunt eu, de fapt. Eu nu sunt decât Lestat. Şi sunt
înfricoşat. Ce n-aş da să o am pe Gabrielle lângă mine. Şi pe Louis. Poate că Louis ar
fi în stare să o convingă. Da, dintre noi toţi, Louis ar fi singurul care-ar şti...
Trec din nou la acelaşi vis, cu femeile roşcate care stau în genunchi lângă
catafalcul pe care e trupul mamei lor, care sunt gata să înceapă festinul. Da, e de
datoria lor să o facă, e dreptul lor sacru ― să consume creierul şi inima. Doar că nu
vor apuca să o facă vreodată, căci li se întâmplă veşnic ceva teribil. Vin
soldaţii...Tare-aş vrea să ştiu sensul visului.
SÂNGE.
M-am trezit cu o tresărire. Trecuseră ore. Camera se răcorise uşor. Cerul era
perfect transparent prin ferestrele deschise. Toată lumina care umplea camera venea
de la ea.
― Femeile aşteaptă, iar victimele mor de frică.
Victimele. Mi se învârte capul. Victimele vor avea un sânge delicios. Bărbaţi
care, oricum, ar fi murit. Tineri bărbaţi păstraţi pentru mine.
― Da, hai, pune odată capăt suferinţelor lor.
Ameţit, m-am sculat. Mi-a pus pe umeri o mantie lungă, mai puţin elegantă decât
pelerina mea, dar călduroasă şi moale la pipăit. M-a mângâiat pe păr cu amândouă
mâinile.
― Femeile şi bărbaţii. Oare la asta s-au rezumat toate antagonismele? am şoptit.
Mă clătinam încă de somn. Dar m-aştepta acel sânge delicios.
Mi-a atins obrazul cu degetele. Era iarăşi ud de lacrimi?
Am ieşit din cameră împreună, am parcurs un lung palier cu balustradă de
marmură, până la o scară care, după ce se răsucea, dădea într-o sală imensă. Peste tot
candelabre. Prin colţuri, lămpi electrice cu lumina coborâtă, creînd o penumbră
voluptoasă.
Chiar în centrul sălii o adunare de femei, vreo două-trei sute, în completă
nemişcare, cu mâinile strânse ca pentru rugăciune şi cu ochii îndreptaţi în sus, spre
noi.
Chiar fără să scoată vreo vorbă, păreau barbare printre mobilele acelea italieneşti,
cu muchii aurite, şi-n faţa şemineului antic cu stâlpi de marmură sub formă de rulouri
de papirus. Brusc, mi-am adus aminte de vorbele ei: "Nici istoria, nici arta nu
contează." Cât eram de ameţit! Pe pereţi se succedau picturi din secolul al
optsprezecelea, cu nori strălucitori şi îngeri bucălaţi, cu ceruri albastre, limpezi.
Femeile nu dădeau atenţie acestui fast care nu le impresionase niciodată, care nu
însemna nimic pentru ele, ci se uitau în sus, la viziunile de pe palier, care se
dizolvaseră pentru a se materializa din nou la piciorul scării.
S-au auzit suspine, s-au ridicat mâini pentru a apăra ochii plecaţi, ca de o
izbucnire prea bruscă de lumină puternică. Apoi toţi ochii s-au fixat pe Regina
Cerurilor şi pe prinţul ei consort, care se aflau pe covorul roşu, la câţiva paşi mai sus
de ele, prinţul consort părând un pic cam tulburat, muşcându-şi o buză şi încercând să
înţeleagă acest oribil ceremonial, acest oribil amestec de veneraţie şi sacrificiu uman.
Au fost aduse victimele.
Ce specimene superbe! Cu părul negru, măslinii, bărbaţi de tip mediteranean. La
fel de frumoşi ca şi femeile. Bărbaţi cu acele trupuri solide, cu acea musculatură
superbă, care-i inspirase pe artişti de secole. Ochii negri ca cerneala, obrajii oacheşi,
raşi; şi multă viclenie, ca şi multă mânie, în privirea ostilă aruncată fiinţelor