Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

pe lemnul mesei, strângându-se, apoi deschizându-se din nou, cu unghiile aurii
strălucind în lumina ce venea de la foc.
― N-aş vrea să vă înfricoşez, spuse ea cu o voce fără expresie. Dar trebuie să vă
previn că Mama a traversat oceanul. Ea şi Lestat se apropie...
Jesse simţi fiorul de spaimă care-i cuprinse pe toţi cei din jurul mesei. Maharet
rămase dreaptă, în ascultare, poate văzând ceva, căci pupilele ochilor i se mişcau uşor.
― Lestat ne cheamă, mai spuse. Dar semnalul e prea slab ca să aud vorbele; prea
slab ca să văd vreo imagine. Oricum, el nu a păţit nimic; asta măcar percep; dar ştiu
că acum ne rămâne foarte puţin timp ca să termin povestea...
7
LESTAT:
ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
MAREA Caraibilor. Haiti. Grădina Raiului.
Stăteam pe vârful dealului în lumina lunii şi încercam să nu mă uit la paradisul
acesta. Încercam să mi-i imaginez pe cei pe care-i iubeam. Erau oare încă adunaţi în
pădurea aceea ca-n poveşti, cu copaci uriaşi, printre care o văzusem trecând pe
mama? De-aş putea să le văd măcar chipurile sau să le aud vocile. Marius, nu juca
rolul tatălui furios, te rog. Ajută-mă! Ajută-ne pe toţi! Nu cedez, dar pierd teren. Îmi
pierd şi sufletul, şi minţile. Inima mi s-a dus de mult. Îi aparţine ei.
Dar n-ajungeam până la ei; ne despărţeau prea mulţi kilometri; nu aveam
capacitatea de-a acoperi o astfel de distanţă.
Priveam, în schimb, dealurile acelea verzi pe care erau răspândite mici ferme;
parcă era o carte cu poze colorate, cu flori din abundenţă, unele roşii, mari cât copacii.
Iar norii, în veşnică schimbare, parcă erau pânzele unor corăbii împinse de vânt. Ce
crezuseră oare europenii când dăduseră prima oară cu ochii de pământul acesta fertil,
înconjurat de o mare sclipitoare? Că era Grădina Raiului?
Şi când te gândeşti câte nenorociri se abătuseră asupra insulei, băştinaşii dispăruţi
în câţiva ani, distruşi de sclavie, de boli, de nesfârşita cruzime. Nu mai exista nici un
fel de descendent direct al acelor fiinţe paşnice care respiraseră aerul acesta
îmbălsămat şi culeseseră fructe coapte tot timpul anului şi care-i considerau zei pe
vizitatori, fiind la rândul lor consideraţi zei de către aceştia.
Iar acum, acolo jos, pe străzile din Port-au-Prince, doar răscoale şi moarte, dar nu
din vina noastră. Era doar continuarea neschimbată a istoriei acestor locuri, unde
violenţa a fost în floare timp de patru sute de ani, la fel ca şi plantele; deşi imaginea
dealurilor care se vedeau prin ceaţă îţi rupeau inima cu frumuseţea lor.
Ne făcuserăm şi noi suma de violenţă, ea ― pentru că o declanşase, eu, pentru că
nu făcusem nimic ca să o opresc ― în orăşelele înşirate de-a lungul drumului cotit
care urca până în vârful acesta împădurit. Orăşele cu case în culori pastelate, bananieri
sălbatici şi oameni cumplit de săraci, extrem de flămânzi. Chiar în acest moment
femeile cântau imnurile de îngropăciune şi-şi îngropau morţii la lumina luminărilor şi
a focului dat bisericii.
Eram singuri. Ne găseam departe de capătul drumului îngust, unde începea
pădurea ce acoperea ruinele vechiului conac care, cocoţat pe vremuri tocmai aici sus,
dominase valea întreagă, ca o citadelă. Trecuseră câteva secole de când plantatorii
plecaseră de aici; secole de când dansaseră, cântaseră şi îşi băuseră vinul în aceste
camere dărăpănate, în timp ce sclavii plângeau.