Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

M-au dezbrăcat. Ce senzaţie fascinantă! Nicicând nu mi se mai întâmplase aşa
ceva. Poate când eram muritor, şi atunci numai ca mic copil. Stăteam în aburul care se
ridica din cadă, tremurând de plăcerea de a le simţi mâinile măslinii pe piele, îmbătat
de adoraţia din ochii lor.
Prin abur m-am uitat în oglindă ― un perete întreg era acoperit de oglindă, de
fapt ― şi m-am văzut pentru prima oară de când începusem această sinistră odisee. Pe
moment propria mea imagine mi-a produs un şoc insuportabil. Acesta nu puteam fi
eu.
Eram cu mult mai palid decât îmi imaginasem. Cu blândeţe, le-am împins din
cale şi m-am dus la oglindă. Toată pielea mea avea o nuanţă sidefie, ochii îmi străluceau
şi mai tare, adunând în ei toate culorile curcubeului şi amestecându-le cu o
lumină glacială. Dar nu semănăm cu Marius. Nici cu Akasha. Îmi păstram totuşi cele
câteva riduri ale feţei!
Cu alte cuvinte, sângele Akashei îmi adusese paloarea aceea de sidef, dar chipul
nu mi se netezise încă complet. Îmi păstram totuşi o expresie umană. Cel mai ciudat
mi se părea că, prin contrast, liniile feţei parcă se adânciseră. Până şi liniile
superficiale de pe mrini păreau mai profunde decât înainte.
Dar ce consolare putea să-mi aducă asta când nu mai puteam trece deloc
neobservat, când eram atât de ciudat şi de deosebit faţă de oameni? De fapt, mi se
părea mai cumplit momentul ăsta decât cel din urmă cu două sute de ani, când la
câteva ore după moarte mă uitasem într-o oglindă, încercând să-mi regăsesc
umanitatea în ceea ce vedeam. M-am înspăimântat şi acum la fel.
M-am uitat atent la imaginea din oglindă. Aveam un tors la fel de alb ca un bust
de marmură dintr-un muzeu. Iar organul acela, de care noi nu avem nici o nevoie,
arăta gata să înfăptuiască actul pe care nici nu-l mai ştiam, nici nu-l mai doream, un
mădular de marmură şi el, un fel de Priap în faţa unei porţi.
Ameţit, le-am urmărit cum se apropiau din ce în ce mai mult de mine; ce gâturi
superbe, ce sâni minunaţi, ce braţe brune încântătoare! Toate voiau să mă atingă. Era
limpede că le păream superb.
Mirosul sângelui lor se simţea şi mai tare aici, din cauza aburului gros. Dar tot nu
simţeam vreo sete, nu cu-adevărat. Akasha îmi oferise peste măsură, dar prezenţa
sângelui uman mă cam chinuia. Nu, mă chinuia serios.
Le voiam sângele... asta n-avea nimic de-a face cu setea. Aveam poftă de el, aşa
cum orice bărbat ar avea poftă să bea vin, deşi şi-a potolit setea cu apă. Doar că pofta
era de douăzeci, de treizeci sau poate chiar de o sută de ori mai mare. De fapt, era atât
de puternică, încât îmi puteam imagina că le iau una după alta, le sfâsii gâturile
delicate şi le abandonez cadavrele pe podea.
Nu, n-am să mă las tentat, m-am hotărât. Violenţa poftei mele, cruzimea ei, mă
făcea aproape să plâng. Ce-mi făcuse oare? Ce-ntrebare, doar ştiam foarte bine ce!
Ştiam că acum aveam puteri atât de mari, că nici douăzeci de bărbaţi nu m-ar fi putut
doborî, în vreme ce eu, dacă voiam, puteam să-i las morţi pe toţi. Puteam să trec şi
prin tavan dacă voiam să mă eliberez de-aici. Puteam să fac lucruri pe care nici nu le
visasem vreodată. Poate că acum posedam şi talentul de a-mi incendia adversarii, la
fel ca ea şi Marius, care zisese că poate. Era doar o chestiune de putere, asta era. Şi de
o concentrare ameţitoare, de acceptare...
Femeile mă sărutau. Îmi sărutau umerii. Ce senzaţie minunată mângâierea
buzelor lor. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc şi, cu blândeţe, le-am îmbrăţişat şi
le-am sărutat, aplecându-mă spre gâturile lor fierbinţi, simţindu-le sânii striviţi de
pieptul meu. Eram total înconjurat de aceste creaturi maleabile, eram înfăşurat în
carne umană suculentă.