Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

orice le-am fi spus; erau chiar în stare să ne răspundă în limbajul nostru secret.
Vă rog să înţelegeţi că nu vă povestesc amănuntele acestea drept laudă. Ar fi
absurd. Vi le spun ca să vedeţi ce însemnam una pentru alta şi ce eram pentru poporul
nostru înainte ca soldaţii lui Enkyl şi ai Akashei să pătrundă pe teritoriul nostru.
Vreau să puteţi înţelege cum s-a produs oroarea asta, ce a condus la apariţia băutorilor
de sânge!
Eram o familie numeroasă. Locuisem în peşterile de pe Muntele Carmel de când
ne ştiam. Poporul nostru îşi construise dintotdeauna locuinţele în valea de la poalele
muntelui. Erau crescători de capre şi de oi. Din când în când, plecau la vânătoare;
cultivau şi câteva plante, ca să fabrice diverse halucinogene pe care le luam pentru a
cădea în transă (făcea parte din religia noastră), sau bere. Grâul sălbatic care creştea
din belşug pe atunci era retezat din rădăcină.
Satul nostru era făcut din căsuţe rotunde cu acoperişuri de paie şi pereţi de
chirpici, dar mai erau şi alte sate care deveniseră un fel de orăşele şi încă altele în care
se intra în case prin acoperişuri.
Poporul nostru fabrica o olărie tipică, pe care o vindea pe pieţele de la Ierihon. De
acolo vânzătorii se întorceau cu lapislazuli, cu fildeş, tămâie şi oglinzi întunecate de
obsidian şi cu tot felul de alte obiecte fine. Desigur, cunoşteam şi alte oraşe mari în
afară de Ierihon, oraşe acum complet îngropate sub pământ, care, poate, nu vor fi
nicicând descoperite.
Eram, în general, oameni simpli. Ştiam ce-i scrierea ― adică cunoşteam
conceptul ei. Dar nici nu ne trecea prin cap să folosim un astfel de mijloc de
comunicare, căci cuvintele aveau puteri ascunse şi nu aveam curajul să le scriem ―
nici numele, nici blestemele, nici adevărurile pe care le cunoşteam. Dacă o persoană
era în posesia numelui tău, putea să cheme duhurile şi să facă farmece. Sau putea să
iasă din corpul său în cursul unei transe şi să vină după tine. Cine ştie ce puteri îi
puneai la îndemână dacă îţi scria numele pe o piatră sau pe un papirus? Chiar şi pentru
cei care nu se temeau de nimic era, în orice caz, o practică neplăcută.
În oraşele mari scrierea era folosită mai cu seamă pentru ţinutul socotelilor, dar
noi puteam face toate socotelile direct în minte.
De fapt, toate cunoştinţele pe care le avea poporul nostru erau păstrate în
memorie; preoţii care aduceau sacrificii zeităţii-taur a poporului nostru ― în care noi
două nu credeam ― aşa procedau pentru transmiterea învăţămintelor pe cale orală
tinerilor novici. Poveştile de familie se păstrau după aceeaşi metodă.
Aveam totuşi obiceiul de a desena, desenele noastre acopereau toţi pereţii
altarelor ridicate în cinstea zeului-taur din sat.
În familia mea, care-şi ducea existenţa în peşterile Muntelui Carmel din timpurile
cele mai vechi, exista obiceiul de a acoperi cu desene grotele secrete, unde nu intram
decât noi. Acolo ne păstram noi arhivele, în stilul nostru. Dar prudenţa era obligatorie.
Eu, de pildă, n-am desenat niciodată o imagine a mea, n-am făcut-o decât după ce am
trecut prin întâmplările catastrofale care au făcut din noi ceea ce suntem azi cu toţii.
Dar să mă întorc la poporul nostru, noi eram oameni paşnici; eram în majoritate
păstori, cu câţiva meseriaşi şi câţiva negustori, cam asta-i tot. Când armatele din
Ierihon mergeau la război, uneori tinerii noştri se înrolau şi ei ca voluntari, dar asta
pentru că aşa le plăcea. Voiau să treacă prin aventuri, să fie soldaţi şi să cunoască
gloria. Alţii plecau la oraş să vadă pieţele cele mai mari, să cunoască splendoarea
curţilor regeşti, a templelor. Alţii au ajuns până în porturile Mediteranei, să vadă de
aproape flota comercială. Dar în cea mai mare parte din timp, viaţa îşi continua cursul
neschimbat în satele noastre, la fel cum se întâmplase secol după secol. Ierihonul
reprezenta pentru noi o protecţie, aproape fără să vrea, prin faptul că era magnetul